Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (18.01.2022), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 64 din 27 septembrie 2021referitoare la interpretarea art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1099 din 18 noiembrie 2021Data intrării în vigoare 18-11-2021


    Dosar nr. 1.695/1/2021
    Laura-Mihaela Ivanovici- preşedintele Secţiei I civile - preşedintele completului
    Andreia Liana Constanda- judecător la Secţia I civilă
    Denisa Livia Băldean
    - judecător la Secţia I civilă
    Simona Lala Cristescu- judecător la Secţia I civilă
    Mioara Iolanda Grecu- judecător la Secţia I civilă
    Georgeta Stegaru- judecător la Secţia I civilă
    Mihaela Tăbârcă- judecător la Secţia I civilă
    Petronela Cristina Văleanu- judecător la Secţia I civilă
    Lavinia Curelea- judecător la Secţia I civilă
    Cristina Truţescu- judecător la Secţia I civilă
    Elena Carmen Popoiag- judecător la Secţia I civilă
    Mari Ilie- judecător la Secţia I civilă
    Beatrice Ioana Nestor
    - judecător la Secţia I civilă
    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.695/1/2021 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător LauraMihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 3.202/3/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.6. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 10 mai 2021, în Dosarul nr. 3.202/3/2020, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), în sensul de a stabili dacă acestea derogă doar de la prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, referitoare la ordinea de soluţionare a dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, sau şi de la prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, privind termenul de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, pentru soluţionarea dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 7 iunie 2021, cu nr. 1.695/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la data de 27 septembrie 2021.II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile9. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioareArticolul 34(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.(2)
    Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni. (...)
    (4) Dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale.(5) Prin excepţie de la prevederile alin. (4), se soluţionează cu prioritate:a) dosarele în care Secretariatul Comisiei Naţionale a solicitat documente potrivit art. 21 alin. (5);b) dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/ definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită;c) dosarele constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la art. 33 alin. (4);d) dosarele în care s-au emis decizii privind propunerea acordării de despăgubiri/măsuri compensatorii de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
    III. Expunerea succintă a procesului10. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă la data de 5 februarie 2020 cu nr. 3.202/3/2020, reclamanţii A, B şi C, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.), au solicitat: să se constate calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru apartamentele trecute în proprietatea statului, situate în sectorul 1, Bucureşti, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare (Legea nr. 112/1995), şi pentru terenul aferent, identificat conform raportului de expertiză în construcţii, omologat prin Sentinţa civilă nr. 1.137 din 18 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 12.142/3/2013; să se stabilească valoarea imobilului, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013; să fie obligată pârâta C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare prin puncte pentru imobilul imposibil de restituit în natură, prin care să valideze Dispoziţia nr. xxxxx din 6 februarie 2019, emisă de primarul municipiului Bucureşti; să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale aferente sumei de bani la care vor fi evaluate imobilele, de la data de 20 decembrie 2019 şi până la emiterea deciziei de compensare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.11. În fapt, s-a precizat că prin Sentinţa civilă nr. 1.137 din 18 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 451A din 9 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, reclamanţilor li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite şi s-a stabilit întinderea dreptului de proprietate prin acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilele-apartamente în litigiu, situate în sectorul 1, Bucureşti. Pentru imobilul descris în petitul acţiunii a fost emisă de către municipiul Bucureşti, prin primarul general, Dispoziţia nr. xxxxx din 6 februarie 2019, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. După rămânerea definitivă a acestor dispoziţii, dosarul a fost înregistrat la A.N.R.P., la Secretariatul C.N.C.I.12. S-a mai susţinut că, deşi se încadrează în condiţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, reclamanţilor fiindule recunoscută de instanţă calitatea de persoane îndreptăţite şi întinderea dreptului de proprietate, pârâta A.N.R.P. refuză să soluţioneze dosarul de despăgubiri. Astfel, cu toate că au solicitat, prin Cererea înregistrată la această pârâtă în data de 19 noiembrie 2019, soluţionarea cu prioritate a dosarului, până în prezent nu s-a emis decizia de compensare.13. Pârâta C.N.C.I. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, fiind necesară obţinerea unor înscrisuri şi date suplimentare pentru soluţionarea dosarului şi determinarea cuantumului despăgubirilor.
    14. Pârâta A.N.R.P. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.15. La termenul de judecată din data de 22 septembrie 2020, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată.16. Prin Sentinţa civilă nr. 1.335 din 22 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., respingând cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia prematurităţii cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., respingând cererea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca prematură, şi a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.17. Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, procedura de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile acesteia.18. Având în vedere că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), care reglementau emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.) a deciziilor conţinând titlul de despăgubire, au fost abrogate, s-a reţinut că sunt aplicabile în prezenta cauză dispoziţiile art. 21-26 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora C.N.C.I. are competenţa de validare ori de invalidare a deciziei entităţii care a propus acordarea de despăgubiri, în ipoteza validării emiţând o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv.19. De asemenea, s-a constatat că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, A.N.R.P. este instituţia care are doar competenţa de emitere a titlurilor de plată. Cum obiectul cererii îl reprezintă obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea dispoziţiei cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a reţinut că această prerogativă aparţine C.N.C.I., nu pârâtei A.N.R.P., astfel încât a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei din urmă pârâte.20. Cât priveşte excepţia prematurităţii cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., instanţa a constatat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care instituie un termen de soluţionare a dosarelor de 60 de luni de la data înregistrării acestora la Secretariatul C.N.C.I.
    21. În cauză, dosarul administrativ a fost înaintat către pârâta C.N.C.I. la data de 4 octombrie 2019, dată de la care a început să curgă termenul de soluţionare de 60 de luni, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.22. Deşi susţinerea potrivit căreia dosarul reclamanţilor s-ar încadra în situaţia prevăzută de art. 34 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 165/2013 a fost găsită întemeiată, instanţa a reţinut că aceasta nu este de natură a înlătura efectele termenului prohibitiv de 60 de luni, textul de lege instituind doar o prioritate a analizării acestuia prin raportare la alte dosare, iar nu o înlăturare a termenului suspensiv stabilit în favoarea C.N.C.I.23. Prin urmare, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată instanţa nu a fost învestită cu obligarea pârâtei la soluţionarea cu prioritate a dosarului, ci cu o cerere bazată pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a admis excepţia prematurităţii formulării cererii, invocată din oficiu, şi a respins cererea ca prematură.24. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, criticând-o pentru greşita admitere a excepţiei prematurităţii formulării cererii, invocată de pârâta C.N.C.I.25. În motivarea apelului au susţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 sunt clare şi că obligau această pârâtă să soluţioneze cu prioritate dosarul de despăgubiri de la data înregistrării lui, în situaţia în care notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată printro hotărâre irevocabilă, în cuprinsul căreia instanţa s-a pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită. Prin derogările cuprinse în art. 34 alin. (5) şi art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013 legiuitorul a înţeles că, într-o asemenea situaţie, în care există deja o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în mod irevocabil îndreptăţirea persoanei la o anume formă de reparaţie, acea persoană poate pretinde protecţia proprietăţii sale în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), are o creanţă contra statului cu suficientă recunoaştere în dreptul intern, iar încălcarea acestui drept ar conduce la consecinţe inacceptabile în planul răspunderii statului în cauzele repetitive în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.26. În cauză, dreptul este deja recunoscut şi trebuie respectat, până la ultimele consecinţe avute în vedere de către instanţele care l-au analizat, privindu-l ca pe un drept efectiv, iar nu iluzoriu. Soluţionarea cu prioritate trebuia să se realizeze întrun termen rezonabil de la data înregistrării dosarului, având în vedere încadrarea în ipoteza prevăzută de lege.27. Sentinţa primei instanţe, potrivit căreia reclamanţii ar fi trebuit să aştepte împlinirea termenului general de soluţionare a dosarelor administrative de 60 de luni, conduce la nerecunoaşterea în favoarea acestora a beneficiului soluţionării dosarului cu prioritate, aducându-se atingere astfel dreptului de proprietate.28. Intimata-pârâtă C.N.C.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului reclamanţilor, ca neîntemeiat. A apreciat că şi în situaţia în care dosarul se încadrează în dispoziţiile art. 34 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 165/2013, această împrejurare nu este de natură a înlătura efectele termenului prohibitiv de 60 de luni, textul de lege instituind doar o prioritate a analizării acestuia prin raportare la alte dosare, iar nu o înlăturare a termenului suspensiv stabilit în favoarea C.N.C.I.29. Având în vedere că instanţa nu a fost învestită cu obligarea pârâtei la soluţionarea cu prioritate a dosarului, ci cu o cerere bazată pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cererea este prematură.30. De asemenea, intimata-pârâtă a arătat că sunt necesare demersuri suplimentare în vederea stabilirii situaţiei despăgubirilor încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru a se putea calcula valoarea imobilelor, cu respectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (7) din Legea nr. 165/2013.31. În şedinţa publică din data de 10 mai 2021, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior expusă.32. Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata apelului.
    IV.
    Motivele reţinute de titularul sesizării, referitoare la admisibilitatea procedurii33. Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.34. S-a arătat că această cauză se află în curs de judecată în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a apelului. Dosarul nr. 3.202/3/2020 este înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi nu a fost soluţionat până la data sesizării, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special.35. Un complet de judecată al curţii de apel a fost învestit cu judecata apelului.36. Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunilor de drept în discuţie. În ceea ce priveşte chestiunea de drept a cărei rezolvare se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de sesizare a reţinut că aceasta vizează interpretarea dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, respectiv dacă acestea derogă numai de la ordinea de soluţionare a dosarelor administrative sau şi de la termenele instituite în mod imperativ de legiuitor pentru verificarea acestor dosare de către C.N.C.I. şi are înrâurire asupra soluţionării apelului, nerespectarea prevederilor art. 34 alin. (5) lit. b) Legea nr. 165/2013 şi, în consecinţă, admiterea eronată a excepţiei prematurităţii constituind motivul declaraţiei de apel.37. Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate. Curtea a constatat că, deşi Legea nr. 165/2013 reprezintă un act normativ care şi-a pierdut caracterul de lege nouă, prin funcţia şi modul de reglementare ea a devenit actuală, aplicabilitatea sa fiind amânată după expirarea termenelor noi puse la dispoziţia C.N.C.I. pentru soluţionarea dosarelor administrative, unele dintre aceste termene împlinindu-se, altele nefiind încă împlinite.38. Problema în discuţie, derivată din acest act normativ, este nouă, fiind necesară tranşarea ei cu valoare de principiu, în contextul în care în procedura Legii nr. 165/2013 se formulează numeroase cereri în instanţă, întemeiate pe dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din acest act normativ special, care au ca obiect soluţionarea de către instanţă a dosarelor în care există hotărâri judecătoreşti prin care s-au constatat existenţa şi întinderea dreptului persoanelor care se consideră îndreptăţite, înainte de expirarea termenelor de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, prevăzute de art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013.39. Din verificarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele identificate pe rolul secţiilor a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a IV-a civilă ale Curţii de Apel Bucureşti rezultă că au fost soluţionate definitiv câteva cauze similare celei de faţă, însă nu s-a conturat o orientare certă şi consistentă, astfel încât este vorba despre o practică în curs de formare, ce justifică declanşarea mecanismului prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.
    40. Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, aflat în curs de soluţionare.
    V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept41. Părţile nu au exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept, nici în faţa instanţei de trimitere şi nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept42. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 3.203/3/2020 a apreciat că, într-o ipoteză precum aceea din prezenta cauză, în care reclamanţii deţin o hotărâre judecătorească prin care s-au constatat existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv, dosarul administrativ se impune a fi soluţionat cu prioritate, în baza art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, astfel încât termenul de 60 de luni, reglementat de art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, nu este aplicabil.43. S-a avut în vedere că, astfel cum rezultă şi din prevederile art. 21 alin. (5) raportat la art. 17 alin. (1) Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuţiile C.N.C.I., termenul de 60 de luni a fost lăsat prin lege la dispoziţia comisiei, pentru a soluţiona dosarele înregistrate pe rolul acesteia, respectiv pentru a verifica existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, în vederea clarificării aspectelor din dosar, Secretariatul C.N.C.I. putând solicita documente în completare entităţilor învestite de lege, titularilor dosarelor şi oricăror alte instituţii care ar putea deţine documente relevante.44.
    Expirarea termenului de 60 de luni pentru a se putea solicita emiterea deciziei de compensare prin puncte este necesară doar dacă notificarea a fost soluţionată de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită în acest sens, fără intervenţia instanţei judecătoreşti care să fi stabilit drepturile persoanelor îndreptăţite, pentru că, în ipoteza în care există deja o hotărâre judecătorească definitivă prin care sunt tranşate aceste aspecte, sunt incidente prevederile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, conform cărora se soluţionează cu prioritate dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită.
    45. În sprijinul unei astfel de interpretări sunt şi dispoziţiile art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013, conform cărora: „Prin excepţie de la prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8), în cazul dosarelor ce conţin decizii ale entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/ definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri compensatorii, Comisia Naţională emite, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, decizia de compensare prin numărul de puncte stabilit potrivit alin. (7).“46. În consecinţă, luând în considerare că prin hotărârea judecătorească prin care a fost soluţionată notificarea a fost tranşată chestiunea calităţii de persoană îndreptăţită şi s-a dispus obligarea unităţii deţinătoare la emiterea unei dispoziţii cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, singura atribuţie rămasă la dispoziţia C.N.C.I. este aceea de a calcula numărul de puncte şi de a emite decizia de compensare prin puncte.47. Totodată, aceeaşi modalitate de interpretare a dispoziţiilor sus-menţionate reiese şi din considerentele aflate la paragraful 35 din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014 (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014), conform cărora: „(...) termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ar trebui să soluţioneze dosarele transmise de entităţile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor dreptului la despăgubire recunoscuţi de instanţele de judecată în urma soluţionării acţiunilor îndreptate împotriva refuzului entităţilor deţinătoare de a se pronunţa asupra cererilor de revendicare formulate. (...)“
    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie48. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor, neputându-se identifica hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost soluţionate cauze cu un obiect identic sau similar celei în cadrul căreia s-a formulat prezenta sesizare, cu excepţia instanţei de trimitere - Curtea de Apel Bucureşti, care a transmis un număr de şapte decizii şi o sentinţă.49. Astfel, în opinie majoritară s-a apreciat că, printr-o interpretare sistematică a prevederilor art. 34, se impune a se constata că alin. (5) derogă doar de la prevederile alin. (4), termenul de 60 de luni instituit în favoarea C.N.C.I., prin alin. (1) şi (2), fiind în continuare aplicabil.
    50. S-a reţinut că din interpretarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 165/2013 reiese că examinarea cu prioritate a dosarului constituie o excepţie de la regula soluţionării dosarelor în ordinea înregistrării acestora, iar nu o situaţie în care termenele instituite de legiuitor prin art. 34 din Legea nr. 165/2013 nu ar fi aplicabile.51. Este incontestabil însă că prioritatea la care se referă art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 vizează ordinea în care trebuie soluţionate dosarele în cadrul termenelor prevăzute de art. 34, care fixează termenele-limită pentru îndeplinirea de către C.N.C.I. a obligaţiei legale de a soluţiona toate cererile care se includ în cele două categorii, pentru cele înregistrate anterior intrării în vigoare a legii (cu excepţia dosarelor de fond funciar) termenul expirând la data de 20 mai 2018, iar pentru cele înregistrate ulterior, termenul fiind de 60 de luni de la data înregistrării dosarului la Secretariatul C.N.C.I.52. Prin urmare, legiuitorul, în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor prelate în mod abuziv, a stabilit un termen maxim de 60 de luni pentru soluţionarea tuturor dosarelor, calculat conform distincţiei de mai sus, iar soluţionarea cu prioritate a dosarului presupune examinarea acestuia, prin derogare de la regula soluţionării dosarelor în ordinea înregistrării, însă înainte de împlinirea termenului de 60 de luni.53. Într-o altă opinie s-a susţinut că dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 derogă atât de la prevederile alin. (4), cât şi de la cele ale alin. (1) şi (2). În interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 35 şi 21 din Legea nr. 165/2013 sa susţinut că termenul de 60 de luni a fost stabilit de legiuitor doar pentru ipoteza în care notificarea a fost soluţionată de unitatea deţinătoare a imobilului sau de entitatea învestită de legea specială, nu şi pentru ipoteza în care calitatea de persoană îndreptăţită şi dreptul la restituirea bunului în natură sau prin echivalent au fost stabilite pe cale judecătorească, prin hotărâre definitivă.
    VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale54. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în numeroase cazuri asupra conformităţii prevederilor art. 34 din Legea nr. 165/2013 cu imperativele cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţia României - care instituie principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia celei penale şi contravenţionale mai favorabile, art. 16 - care consacră principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 44 - care garantează dreptul de proprietate privată, dar şi prin raportare la prevederile art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.55. Astfel, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, Curtea Constituţională a reţinut textual: „35. (...) termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ar trebui să soluţioneze dosarele transmise de entităţile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor dreptului la despăgubire recunoscuţi de instanţele de judecată în urma soluţionării acţiunilor îndreptate împotriva refuzului entităţilor deţinătoare de a se pronunţa asupra cererilor de revendicare formulate.“
    56. Prin Decizia nr. 230 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 21 august 2018, s-a reţinut că: „28. Referitor la criticile în legătură cu caracterul aleatoriu al ordinii de soluţionare a dosarelor de despăgubire, Curtea observă că, prin Legea nr. 103/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 24 mai 2016, au fost introduse în cuprinsul art. 34 din Legea nr. 165/2013 încă două noi alineate, alin. (4) şi (5), care reglementează ordinea de soluţionare a dosarelor. Astfel, art. 34 alin. (4) stabileşte regula potrivit căreia acestea vor fi soluţionate în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale, iar art. 34 alin. (5) consacră situaţiile în care, prin excepţie de la prevederile alin. (4), dosarele se soluţionează cu prioritate. În redactarea actuală, în urma modificării operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.030 din 21 decembrie 2016, art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 stabileşte că vor fi soluţionate cu prioritate dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită, astfel că susţinerile autoarei excepţiei referitoare la această problematică au rămas lipsite de obiect, ca urmare a modificării legislative menţionate.“57. Argumente similare pot fi identificate şi în cuprinsul altor decizii, spre exemplu: Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014; Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015; Decizia nr. 756 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 23 februarie 2018; Decizia nr. 58 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 24 aprilie 2019; Decizia nr. 258 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 22 septembrie 2020 etc.
    IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare58. Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, interpretând dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, a reţinut textual:Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului iniţial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie reţinut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluţionarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.În acest sens, în acord cu îndrumările din Hotărârea-pilot vizând perfecţionarea cadrului legislativ, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată pentru «finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România».Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităţilor notificate soluţionarea sesizărilor, astfel încât pretenţiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanşarea procedurii judiciare.Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională s-a pronunţat, verificând conformitatea cu legea fundamentală a dispoziţiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim şi existând un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudenţa care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă şi a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicţional care permite instanţelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci şi să se subroge autorităţilor administrative prin pronunţarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensaţii.Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile aferente prin instituirea unor reguli clare şi previzibile, însoţite de termene imperative şi de un control judiciar efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor şi, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei şi nici contrare drepturilor garantate de Convenţie, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procedurii.Ca atare, nu se poate susţine că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiţie şi nici că, în condiţiile neurmării procedurii prealabile, partea ar putea sesiza instanţa, întrucât dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege.Raţiunea reglementării procedurii prealabile este dată, în general, de considerente vizând protecţia intereselor persoanelor, având ca scop instituirea unui cadru juridic care să facă posibilă restabilirea dreptului subiectiv pe cale administrativă, prin evitarea contenciosului judiciar.
    X. Raportul asupra chestiunii de drept59. Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu se verifică, în speţă, caracterul real şi veritabil al chestiunii de drept şi nici cerinţa noutăţii problemei de drept.XI. Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieExaminând sesizarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:60. Sesizarea formulată în prezenta cauză vizează o singură problemă de drept, cu privire la care instanţa de trimitere, Curtea de Apel Bucureşti, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii hotărârii prealabile.61. Se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o interpretare jurisdicţională de principiu a dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a stabili dacă acestea derogă doar de la prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, referitoare la ordinea de soluţionare a dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, sau şi de la prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, privind termenul de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, instituit pentru soluţionarea dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
    62. Pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept esenţiale, ivite într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, de natură să elimine riscul apariţiei şi dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare, printr-o rezolvare de principiu, este legal condiţionată prin textele normative care asigură cadrul legal al deschiderii acestei proceduri.63. Astfel, conform dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.64. Analiza normei juridice mai sus evocate permite concluzia conform căreia deschiderea procedurii hotărârii prealabile este legal posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii: a) existenţa unei cauze pendinte, o judecată în curs de soluţionare pe rolul unei instanţe; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o curte de apel sau de la un tribunal; c) acest complet să fi fost învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă; d) în cursul judecăţii să se ivească o chestiune de drept, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.65. Examinarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor în care poate fi declanşat acest mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale enunţate se verifică, în sensul celor ce succedă.66. Existenţa unui proces în curs de soluţionare pe rolul unei instanţe. Astfel, din datele prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că procesul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de soluţionare, fiind în prezent dedus judecăţii în faza apelului, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.67. Cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă. Acţiunea a fost calificată, cu prilejul judecăţii în primă instanţă, ca fiind una formulată în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar în apel calificarea juridică dată acţiunii nu a fost contestată.68. Fiind astfel clarificat temeiul de drept al acţiunii, devin incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (4), cu referire la art. 34 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă de către secţia civilă a tribunalului este supusă numai apelului, precum şi cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, care prevăd că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.69. În concluzie, Curtea de Apel Bucureşti (instanţa de trimitere) are competenţa să judece acest litigiu în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acţiunea aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, hotărârile pronunţate sunt supuse exclusiv apelului, fiind astfel definitive, în raport cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.70. Sunt îndeplinite, aşadar, condiţiile referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.71. Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită, de asemenea, cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi aceea referitoare la faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.72. Cu referire la cerinţa ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective se constată că legiuitorul instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.73. Elementele prezentei sesizări pun în evidenţă existenţa legăturii necesare între chestiunea de drept dedusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.74. Astfel, acţiunea a fost soluţionată în primă instanţă prin Sentinţa civilă nr. 1.335 din 22 septembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., respingând cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia prematurităţii cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., respingând cererea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca prematură, şi a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.75.
    Pentru a hotărî astfel instanţa a constatat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care instituie un termen de soluţionare a dosarelor de 60 de luni, calculat de la data înregistrării acestora la Secretariatul C.N.C.I. În cauză, dosarul administrativ a fost înaintat către pârâta C.N.C.I. la data de 4 octombrie 2019, dată de la care a început să curgă termenul de soluţionare de 60 de luni, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Deşi susţinerea potrivit căreia dosarul reclamanţilor s-ar încadra în situaţia prevăzută de art. 34 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 165/2013 a fost găsită întemeiată, instanţa a reţinut că aceasta nu este de natură a înlătura efectele termenului prohibitiv de 60 de luni, textul de lege instituind doar o prioritate a analizării acestuia prin raportare la alte dosare, iar nu o înlăturare a termenului suspensiv stabilit în favoarea C.N.C.I. Prin urmare, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată instanţa nu a fost învestită cu obligarea pârâtei la soluţionarea cu prioritate a dosarului, ci cu o cerere bazată pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a admis excepţia prematurităţii formulării cererii, invocată din oficiu, şi a respins cererea, ca prematură.
    76. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru greşita admitere a excepţiei prematurităţii formulării cererii, invocată de pârâta C.N.C.I.77. În motivarea apelului au susţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 sunt clare şi obligau această pârâtă să soluţioneze cu prioritate dosarul de despăgubiri, de la data înregistrării lui, în situaţia în care notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată printro hotărâre irevocabilă, în cuprinsul căreia instanţa s-a pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită. În opinia recurenţilor, prin derogările cuprinse în art. 34 alin. (5) şi art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a înţeles că, într-o asemenea situaţie, în care există deja o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în mod irevocabil îndreptăţirea persoanei la o anume formă de reparaţie, acea persoană poate pretinde protecţia proprietăţii sale în condiţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, are o creanţă contra statului cu suficientă recunoaştere în dreptul intern, iar încălcarea acestui drept ar conduce la consecinţe inacceptabile în planul răspunderii statului în cauzele repetitive în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.78. Având în vedere soluţia dată cauzei în primă instanţă, precum şi criticile formulate în apel, care pun în discuţie chiar modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, rezultă că soluţia în calea de atac exercitată depinde, în principal, de lămurirea prealabilă a înţelesului şi a sferei de aplicare a acestei norme juridice.79. Aceasta înseamnă că există legătura necesară între dezlegarea acestui aspect, obiect al sesizării, şi soluţionarea cauzei pe fondul criticilor din apel, care vizează, în mod prioritar, excepţia prematurităţii acţiunii, apreciată în raport cu dispoziţiile art. 34 alin. (2) şi art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013. Aplicabilitatea sau inaplicabilitatea termenului reglementat prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 va conduce la confirmarea soluţiei primei instanţe, din perspectiva acestui motiv de apel, echivalent soluţionării pricinii pe calea unei excepţii procesuale, sau va determina, în limitele cererii de apel şi ale soluţiilor posibile, analizarea fondului raportului juridic dedus judecăţii.80. Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual supus analizei este irelevantă din punctul de vedere al admisibilităţii sesizării, câtă vreme, în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea acestei instituţii, a hotărârii prealabile, instanţa supremă a statuat, în mod constant, că obiectul sesizării îl poate constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procesual, dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, de a influenţa soluţionarea raportului de drept dedus judecăţii (în acest sens, a se vedea, spre exemplu: Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 36 din 4 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020; Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020; Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 25 martie 2020 etc.).81. În ceea ce priveşte existenţa unei chestiuni de drept având, în mod obligatoriu, anumite caracteristici şi supusă interpretării în anumite condiţii procedurale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază că ea este de esenţa acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, constând în pronunţarea unei hotărâri prealabile cu valoare de principiu şi obligatorie pentru instanţe. Cu toate acestea, legea de procedură nu defineşte noţiunea pe care o numeşte „chestiune de drept“, revenind astfel doctrinei şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rolul de a stabili, în timp, conţinutul acesteia.
    82. Astfel, în doctrină, s-a arătat că, pentru a fi în prezenţa unei chestiuni de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, problema de drept identificată trebuie să fie una reală, veritabilă, susceptibilă de a genera interpretări diferite ale unui text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.83. În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, se cere ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a fi interpretat diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că el nu este corelat cu alte dispoziţii legale sau pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. Pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidenţa unor principii generale, al căror conţinut sau sferă de aplicare este discutabilă (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).84. Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială, reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (spre exemplu, Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018, paragrafele 36-42).85. Prin urmare, nu orice chestiune de drept poate a fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai aceea care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual ori complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei pendinte şi ar neutraliza rolul instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul, rol consacrat constituţional. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării efective a cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată legal învestite cu soluţionarea procesului (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, precitată; Decizia nr. 31 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017).86. Cu alte cuvinte, chestiunea de drept, în înţelesul art. 519 din Codul de procedură civilă, este absolut necesar să rezulte din interpretarea diferită sau contradictorie a unei anumite dispoziţii a legii, iar nu din aplicarea acesteia la circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii.87. Întrucât de chestiunea de drept enunţată în cuprinsul actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie depinde rezolvarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia care va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii, indiferent de faptul că cererea este admisă sau respinsă.88. Relativ la această condiţie, a existenţei unei chestiuni de drept, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a precizat că problema de drept care necesită cu pregnanţă să fie lămurită trebuie să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, apt să justifice nevoia de interpretare realizată prin mijlocirea instanţei supreme, într-un dublu scop: acela al unei rezolvări de principiu şi acela al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020, paragraful 135, precitată).
    89. Astfel fiind, nu s-ar putea reţine că problema de drept este una veritabilă, esenţială şi dificilă câtă vreme în activitatea de aplicare a legii nu a generat interpretări diferite, contradictorii şi, pe cale de consecinţă, nici practică judiciară neunitară, pentru situaţia în care s-ar presupune că cercetarea practicii judiciare efectuate de curţile de apel este una exhaustivă, din perspectiva intervalului de activitate al unui act normativ.90. Verificându-se, în contextul acestor considerente, doctrinare şi jurisprudenţiale, cerinţa referitoare la învestirea instanţei supreme cu o „chestiune de drept“, se constată că ea nu a fost demonstrată în cazul prezentei sesizări.91. Chestiunea de drept cu a cărei lămurire a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizează aplicabilitatea prevederilor art. 34 alin (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 într-o ipoteză dată, aceea în care, printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă în data de 18 septembrie 2014, rămasă definitivă în data de 9 iunie 2016, s-a recunoscut în favoarea reclamanţilor calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, s-au stabilit existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, fiind obligată entitatea administrativă competentă la acordarea de măsuri compensatorii. În temeiul acestei hotărâri judecătoreşti a fost emisă o dispoziţie a entităţii învestite cu soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele care au aparţinut reclamanţilor şi care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. După rămânerea definitivă a acestei dispoziţii, dosarul a fost înregistrat la Secretariatul C.N.S.D. în data de 4 octombrie 2019. În data de 5 februarie 2020, reclamanţii au promovat o acţiune civilă în justiţie, solicitând, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, să se stabilească valoarea imobilelor, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, să fie obligată pârâta C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare prin puncte pentru imobilele imposibil de restituit în natură, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei de bani la care vor fi evaluate aceste imobile.92. Prin hotărârea primei instanţe, acţiunea a fost respinsă ca prematură, constatându-se aplicabilitatea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care instituie un termen de soluţionare a dosarelor de 60 de luni, calculat de la data înregistrării acestora la Secretariatul C.N.C.I. În cauză, dosarul administrativ a fost înaintat către pârâta C.N.C.I. în data de 4 octombrie 2019, dată de la care a început să curgă termenul de soluţionare de 60 de luni.93. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, criticând-o pentru greşita admitere a excepţiei prematurităţii, invocată de pârâta C.N.C.I., conform celor anterior arătate.94. Prin încheierea de sesizare, instanţa de apel a expus, cu suficientă claritate, propriul său raţionament juridic, interpretând textele de lege incidente, şi a concluzionat în sensul că se impune o dezlegare a chestiunii litigioase prin aplicarea extensivă a dispoziţiilor de excepţie cuprinse în art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013. În aprecierea de principiu a acestei instanţe, prioritatea instituită de legiuitor vizează nu doar ordinea înregistrării dosarelor, ci şi termenul de soluţionare a acestora, de 60 de luni, reglementat prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, termen care nu este aplicabil în cazul dosarelor în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită.95.
    Raţionamentul juridic al instanţei de trimitere nu pune în evidenţă caracterul lacunar, îndoielnic, neclar al normei de drept disputate, posibila necorelare cu alte dispoziţii legale şi nici dificultatea reală a chestiunii de drept. În realitate, completul îşi confruntă propria opinie în proces cu aceea a primei instanţe şi cu divergenţa de interpretare a problemei de drept dintre părţile litigante şi solicită instanţei supreme confirmarea acesteia.
    96. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013: „Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.“97. În raport cu dispoziţiile alin. (4) şi (5) ale aceleiaşi norme: (4) Dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale.(5) Prin excepţie de la prevederile alin. (4), se soluţionează cu prioritate:a) dosarele în care Secretariatul Comisiei Naţionale a solicitat documente potrivit art. 21 alin. (5);b) dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/ definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită;c) dosarele constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la art. 33 alin. (4);d)
    dosarele în care s-au emis decizii privind propunerea acordării de despăgubiri/măsuri compensatorii de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
    98. Conform dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013: „(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (…) (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.“99. Aşadar, pentru ipoteza în care dosarele sunt transmise Secretariatului Comisiei Naţionale, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, ipoteză care se verifică în speţă, apare reglementat un termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, în care vor fi soluţionate aceste dosare, exceptând dosarele de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.100. În considerentele Deciziei nr. 25 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018, la paragrafele 68 şi 69 s-a reţinut textual: „68. Dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie anumite termene procedurale de soluţionare a cererilor de către entităţile învestite de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv şi înăuntrul cărora persoanele îndreptăţite nu pot formula cereri în instanţă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, paragraful 34). 69. Termenele instituite de dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative sau prohibitive şi absolute.“101. Prin dispoziţiile art. 34 alin. (4) din aceeaşi lege este instituită regula conform căreia dosarele transmise Secretariatului C.C.S.D., respectiv al Comisiei Naţionale (ulterior intrării în vigoare a legii) vor fi soluţionate „în ordinea înregistrării lor“.102.
    Alin. (5) al aceleiaşi norme reglementează situaţiile de excepţie „de la prevederile alin. (4)“, cele în care dosarele se vor soluţiona cu prioritate. În categoria acestor situaţii de excepţie, la lit. b) sunt menţionate dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită.
    103. Textele normative evocate mai sus sunt redactate cu suficientă claritate şi precizie, ele nu au un caracter lacunar sau îndoielnic, nefiind semnalată existenţa unei dificultăţi reale în interpretarea acestora. Astfel, utilizând metoda primordială de interpretare a unei norme juridice, aceea gramaticală, precum şi metoda sistematică, se poate ajunge cu uşurinţă la o interpretare declarativă, literală, impusă de concluzia că între formularea literală a normei şi conţinutul său real există o concordanţă deplină. Aşa fiind, norma nu poate fi aplicată extensiv, pentru a include alte situaţii, necuprinse în ipoteza acesteia.104. Legiuitorul prevede explicit că situaţiile menţionate limitativ în cuprinsul art. 34 alin. (5) lit. a)-d) sunt excepţii de la prevederile alin. (4) din art. 34, care reglementează ordinea în care dosarele înregistrate vor fi soluţionate. Or, exceptio est strictissimae interpretationis. Regulile care derogă de la o dispoziţie generală, fiind reguli speciale şi de strictă interpretare şi aplicare, se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.105. Excepţia nu vizează termenele de soluţionare a dosarelor, reglementate în favoarea autorităţii administrative, şi nu exclude aplicabilitatea acestora, ci ordinea în care dosarele transmise acestei autorităţi urmează a fi soluţionate, înăuntrul termenelor legale, iar o astfel de concluzie rezultă cu suficientă claritate din textul normei.106. Legiuitorul a stabilit un termen maxim, de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, în cauzele de fond funciar, pentru soluţionarea tuturor dosarelor, iar soluţionarea cu prioritate a dosarelor aflate în una dintre ipotezele de excepţie reglementate limitativ în cuprinsul alin. (5) lit. a)-d) alart. 34, prin derogare de la regula soluţionării acestora în ordinea înregistrării lor, presupune ca aceste dosare să fie examinate înaintea tuturor celorlalte, în cadrul termenului de 60 de luni stabilit prin lege, însă anterior împlinirii acestuia.107. Este instituită o obligaţie suplimentară în sarcina C.N.C.I., aceea de a realiza procedura de evaluare şi de a emite decizia de compensare prioritar, în cazul anumitor dosare, cele pentru care cercetări suplimentare ori invalidări nu mai sunt legal posibile şi nici nu sunt necesare.108. În aceste condiţii legislative, aparţine exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 competenţa de a aprecia dacă, în circumstanţele concrete dovedite ale cauzei, imperativul soluţionării cu prioritate a anumitor dosare, într-un termen rezonabil, situat în interiorul termenului de 60 de luni, care să permită lămurirea aspectelor necesare pentru a putea fi parcursă procedura de evaluare, conform prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, şi a fi emisă decizia de compensare, a fost respectat de către entitatea administrativă competentă sau, dimpotrivă, ea se prevalează într-un mod abuziv de neîmplinirea termenului de 60 de luni. Se va urmări dacă a fost păstrat un just echilibru între dreptul persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii de a beneficia de aceste măsuri într-un termen rezonabil şi imperativul soluţionării dosarelor cu respectarea etapelor din procedura administrativă, referitoare la determinarea valorii imobilului, la evaluare şi emiterea deciziei de compensare.
    109. Raţionamentul judiciar aparţine judecătorului cauzei şi acesta impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a situaţiilor de fapt concrete.110. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, invocată ca argument decisiv în cuprinsul prezentei sesizări, s-a statuat că prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale, în măsura în care prevederile art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii. Per a contrario, dispoziţiile evocate sunt constituţionale, în măsura în care se aplică acelor cauze care au fost introduse ulterior la instanţele de judecată, cum este cazul în speţă.111. Problema constituţionalităţii prevederilor criticate a fost ridicată în contextul acţiunilor introduse la instanţe înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care erau pendinte la momentul intrării în vigoare a legii şi în care instanţele puneau în discuţie aplicarea termenelor prevăzute de art. 34 alin. (1) din legea evocată (paragraful 24).112. Aşadar, fără a putea omite contextul în care instanţa de contencios constituţional a fost chemată să se pronunţe, se reţine că, în cuprinsul paragrafelor 35 şi 36, aceasta a statuat: 35. (...) În lumina prezentei decizii, termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ar trebui să soluţioneze dosarele transmise de entităţile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor dreptului la despăgubire recunoscuţi de instanţele de judecată în urma soluţionării acţiunilor îndreptate împotriva refuzului entităţilor deţinătoare de a se pronunţa asupra cererilor de revendicare formulate. Prin prisma interpretării constatate ca fiind constituţionale prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, acţiunilor introduse de aceştia împotriva refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare li se vor aplica prevederile art. 33 în interpretarea dată de Curtea Constituţională, astfel că acestea nu vor fi respinse ca «prematur introduse» ca urmare a stabilirii unor noi termene pentru entitatea deţinătoare. Dimpotrivă, instanţele vor soluţiona pe fond aceste acţiuni, pronunţând, în cazul admiterii acestora, hotărâri prin care vor dispune fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale - în prezent, Legea nr. 165/2013. În această ultimă ipoteză, instanţele de judecată vor obliga Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să emită o decizie de compensare în puncte a valorii imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură.36. Curtea reţine că şi acestor tipuri de cauze le va fi aplicabilă interpretarea dată prin prezenta decizie dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor neputându-se prevala de termenele instituite prin acest text de lege, ci fiind nevoită să pună în executare dispoziţia instanţei de obligare la emiterea deciziei de compensare în puncte. Curtea reţine că certitudinea juridică, previzibilitatea normelor şi stabilitatea acestora, caracteristici definitorii ale unui stat de drept, conduc cu necesitate la această soluţie. 113. Alin. (4) şi (5) ale art. 34 din Legea nr. 165/2013 au fost introduse ulterior acestei decizii, prin pct. 2 subpct. 8 al articolului unic din Legea nr. 103/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (Legea nr. 103/2016), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 24 mai 2016, care modifică art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 29 iunie 2015, cu modificările şi completările ulterioare. Lit. b) din art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 a fost modificată la data de 21 decembrie 2016, prin art. I pct. 4 dinOrdonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2017, cu modificările ulterioare.114. În noul context legislativ, învestită fiind cu verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 34 alin. (1)-(3) din Legea nr. 165/2013, Curtea Constituţională statuează, prin Decizia nr. 230 din 19 aprilie 2018, precitată: „28. Referitor la criticile în legătură cu caracterul aleatoriu al ordinii de soluţionare a dosarelor de despăgubire, Curtea observă că, prin Legea nr. 103/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi a art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 24 mai 2016, au fost introduse în cuprinsul art. 34 din Legea nr. 165/2013 încă două noi alineate, alin. (4) şi (5), care reglementează ordinea de soluţionare a dosarelor. Astfel, art. 34 alin. (4) stabileşte regula potrivit căreia acestea vor fi soluţionate în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale, iar art. 34 alin. (5) consacră situaţiile în care, prin excepţie de la prevederile alin. (4), dosarele se soluţionează cu prioritate. În redactarea actuală, în urma modificării operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităţilor cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la Bucureşti la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.030 din 21 decembrie 2016, art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 stabileşte că vor fi soluţionate cu prioritate dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită, astfel că susţinerile autoarei excepţiei referitoare la această problematică au rămas lipsite de obiect, ca urmare a modificării legislative menţionate.“115. Ceea ce se doreşte prin prezenta sesizare este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să statueze explicit, cu valoare de principiu, că în ipoteza în care, prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită, termenul maxim de 60 de luni, reglementat prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu se aplică. Cu alte cuvinte, că prioritatea în soluţionare, reglementată cu titlu de excepţie, vizează nu doar ordinea de soluţionare a dosarelor, ci şi termenele de soluţionare definitivă a acestora. O astfel de statuare ar contrazice însuşi textul legii, dispoziţiile expres reglementate prin normele supuse interpretării, norme care nu comportă o reală şi serioasă dificultate de interpretare, ci mai degrabă neacceptarea înţelesului explicit al acestora.116. De altfel, existenţa valabilă a termenului de 60 de luni şi aplicabilitatea acestuia, fără excepţie, nu ar mai putea fi puse în discuţie, în condiţiile în care aceste aspecte au făcut obiectul unor repetate examinări ale Curţii Constituţionale şi al unei constante interpretări cu forţă obligatorie, aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.117. Astfel, în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 258 din 4 iunie 2020, precitată, paragrafele 19-22, se arată: 19. De asemenea, cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Curtea s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 174 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2016, paragraful 19, sau Decizia nr. 574 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.026 din 27 decembrie 2017, paragrafele 21-23. Referitor la susţinerea potrivit căreia instituirea unui nou termen, de 5 ani, în favoarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, pentru soluţionarea dosarelor de despăgubire, Curtea a reţinut că textul de lege criticat face parte din ansamblul de reguli procedurale instituite de legiuitorul român în scopul eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Prin stabilirea unui interval maxim în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este obligată să soluţioneze dosarele de despăgubire se realizează o limitare în timp a acestei etape administrative, ceea ce reprezintă o remediere a deficienţei legislaţiei anterioare, care nu prevedea vreun termen în acest sens. În virtutea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, persoanele care se considerau îndreptăţite în temeiul legilor reparatorii se adresau instanţei de contencios administrativ ca urmare a refuzului nejustificat de emitere de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei conţinând titlul de despăgubire, în condiţiile în care era asimilată unui refuz nejustificat de soluţionare trecerea unui interval de timp apreciat de acestea în mod subiectiv ca nerezonabil, de natură a justifica un demers jurisdicţional. Aşadar, omisiunea reglementării unui termen legal de soluţionare a dosarelor de despăgubire crea premisele unui comportament arbitrar al autorităţii administrative competente şi punea persoanele care se considerau îndreptăţite în situaţia de a acţiona în mod aleatoriu, valorificând o cale nespecifică de acţiune, la care recurgeau ca urmare a lipsei de certitudine în ceea ce priveşte soluţionarea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarelor de despăgubire. Ca atare, instituirea, prin textul de lege criticat şi în cauza de faţă, a unui interval maxim de timp în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să îşi îndeplinească această atribuţie reprezintă o concretizare a intenţiei legiuitorului român de clarificare a procedurii de restituire, prin conferirea unui grad de previzibilitate apt să dea expresie exigenţelor dreptului la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil.20. De asemenea, prin Decizia nr. 381 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 din 1 august 2017, paragraful 20, Curtea a reţinut, în acord cu cele constatate în jurisprudenţa sa anterioară, reprezentată, de exemplu, de Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, paragraful 34, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată în vederea îndeplinirii obligaţiilor instituite în sarcina statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărâreapilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, obligaţii ce au implicat modificarea mecanismului de restituire, prin implementarea unor proceduri simplificate şi eficiente, precum şi prin stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative, dublate de un control jurisdicţional efectiv, Curtea de la Strasbourg subliniind necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluţionarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.21. Totodată, Curtea a reiterat, de exemplu, prin Decizia nr. 381 din 6 iunie 2017, precitată, paragrafele 21 şi 22, cele reţinute în jurisprudenţa sa în această materie, în sensul că reglementarea, prin Legea nr. 165/2013, a unui interval de timp fix, cert şi precis determinat în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să soluţioneze dosarele de despăgubire este de natură să asigure un cadru legal care să confere eficienţă dreptului de proprietate recunoscut persoanelor îndreptăţite. În acelaşi timp, Curtea a reţinut că termenele stabilite dau expresie celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea-pilot mai sus menţionată. De asemenea, ulterior adoptării Legii nr. 165/2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat măsurile pentru care a optat legiuitorul român, observând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă (Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Preda şi alţii împotriva României, paragraful 119).
    22. Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, prin aceeaşi hotărâre, că Legea nr. 165/2013 oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor (paragraful 121) şi, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei şi nici contrare drepturilor garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procedurii (paragrafele 129 şi 131).
    118. În acelaşi sens, a se vedea: Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, precitată, paragrafele 33-45; Decizia nr. 756 din 23 noiembrie 2017, anterior citată, paragrafele 18-24; Decizia nr. 39 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 25 mai 2020, paragrafele 13-20.119. Tot astfel, prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.528 din Codul civil coroborate cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, că este prematură cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ, de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea la împlinirea termenelor respective.120. În considerentele deciziei se arată textual: „Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităţilor notificate soluţionarea sesizărilor, astfel încât pretenţiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanşarea procedurii judiciare. Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională s-a pronunţat, verificând conformitatea cu Legea fundamentală a dispoziţiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim şi existând un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudenţa care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă şi a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicţional care permite instanţelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci şi să se subroge autorităţilor administrative prin pronunţarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensaţii (Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Preda şi alţii împotriva României, paragraful 119).Ca atare, instituirea unor termene prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, înăuntrul cărora, în procedura prealabilă, entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor trebuie să dea răspuns acestora nu contravine nici liberului acces la justiţie, nici principiului neretroactivităţii legii civile.“121. Nu se verifică aşadar caracterul real şi veritabil al chestiunii de drept evocate în cuprinsul actului de sesizare, ea nefiind aptă să atragă intervenţia instanţei supreme; în situaţii similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins sesizarea ca inadmisibilă (în acest sens, a se vedea, spre exemplu: Decizia nr. 33 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 24 iunie 2020; Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020, precitată).
    122. Verificând şi cerinţa referitoare la noutatea chestiunii de drept care face obiectul sesizării, subliniem că ea reprezintă o condiţie distinctă de aceea a lipsei statuării asupra chestiunii de drept care a făcut obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.123. În absenţa unor criterii legale de determinare a conţinutului acestei noţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (în acest sens, a se vedea: Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).124. În egală măsură, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementari mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creează premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 45 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 934 din 20 noiembrie 2019).125. Noutatea problemei de drept se impune a fi evaluată primordial de autorul sesizării, prin relevarea tuturor datelor care pot susţine şi justifica nevoia instanţei de a primi o dezlegare de principiu a unei norme de drept.126. În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se observă că dispoziţiile legale a căror interpretare a prilejuit formularea prezentei sesizări se regăsesc în cuprinsul unui act normativ adoptat şi intrat în vigoare cu opt ani în urmă. Chiar dacă Legea nr. 165/2013 a suferit, ulterior intrării sale în vigoare, numeroase completări şi modificări, norma a cărei aplicabilitate a fost reţinută de prima instanţă, art. 34 alin. (4) şi (5), a fost introdusă şi a devenit activă, în forma actuală, încă din anul 2016.127. Totodată, legea nu a fost recent modificată sau completată, astfel încât norma vizată de această trimitere preliminară să reclame necesitatea reevaluării şi interpretării sale într-un context legislativ diferit.128. Cât priveşte aplicarea frecventă a normei juridice, dificultatea aplicării prezente a acesteia, se constată că, prin actul de sesizare, au fost evocate 11 hotărâri judecătoreşti, pronunţate între anii 2018-2021, la nivelul secţiilor a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a IV-a civilă ale Curţii de Apel Bucureşti, care relevă o interpretare diferită dată dispoziţiilor de excepţie ale art. 34 alin. (4) şi (5) raportat la art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013. Totodată, este ataşat sesizării un referat de practică neunitară din data de 26 aprilie 2021, aparţinând Secţiei a III-a şi pentru cauze cu minori şi de familie civile a Curţii de Apel Bucureşti. Circumscris pct. 3 din acest referat este enunţată şi analizată problema soluţionării acţiunilor prin care se cere obligarea C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare, fiind reflectată existenţa a două opinii, una dintre ele majoritară, în ceea ce priveşte prioritatea la soluţionare şi excepţia prematurităţii.
    129. Verificările efectuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la nivelul celorlalte 14 curţi de apel din ţară, pun în evidenţă faptul că niciuna dintre acestea nu a putut identifica, în aria proprie de competenţă, hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost soluţionate cauze cu un obiect identic ori similar cererii de chemare în judecată adresate Tribunalului Bucureşti şi să fi fost tranşată chestiunea de drept enunţată în cuprinsul actului de sesizare. Şase dintre cele 14 curţi de apel consultate au exprimat un punct de vedere pur teoretic, prin adresele de răspuns, iar celelalte nu au exprimat o opinie şi nu au transmis jurisprudenţă relevantă. Într-o largă majoritate s-a apreciat că prin dispoziţiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 se derogă exclusiv de la prevederile alin. (4), care reglementează ordinea de soluţionare a dosarelor administrative înregistrate, iar nu şi de la prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 34, prin care este reglementat un termen maxim pentru soluţionarea dosarelor.130. În aceste circumstanţe, condiţia noutăţii chestiunii de drept, evaluată din perspectiva actualităţii acesteia, a unei aplicări frecvente, în măsură să suscite o dificultate a aplicării ei şi, prin aceasta, interesul instanţelor de judecată, apare ca nefiind îndeplinită. Astfel, potrivit datelor comunicate de curţile de apel naţionale, niciuna dintre ele nu a identificat jurisprudenţă creată în dezlegarea acestei chestiuni de drept. Mai mult, faptul că multe dintre curţile de apel nu au exprimat un punct de vedere teoretic permite concluzia că aplicabilitatea textelor normative în discuţie nu a devenit frecventă în ultima perioadă, problema de drept semnalată nu prezintă un interes actual şi ea nu a fost discutată în colectivele de judecători, nu este o problemă actuală, cu un real potenţial de a crea divergenţă jurisprudenţială.131. Aşa fiind, se apreciază că nici condiţia noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită.132. În concluzie, în cazul prezentei sesizări, mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile apare a fi lipsit de utilitate, câtă vreme chestiunea de drept nu are un caracter veritabil, ea vizând un text normativ în vigoare, redactat cu suficientă claritate şi precizie, care nu ridică dificultăţi de interpretare. În privinţa noutăţii chestiunii de drept, se constată că instanţele din ţară nu au fost învestite cu litigii având un obiect identic sau similar, astfel încât să se poată aprecia că problema este una actuală şi să se prefigureze riscul apariţiei unei practici neunitare. Excepţie fac două dintre secţiile civile ale Curţii de Apel Bucureşti, la nivelul cărora au fost pronunţate 11 hotărâri, în ultimii 4 ani, în soluţionarea unor acţiuni având acest obiect, însă şi aici apare bine conturată şi convingător motivată o opinie majoritară în soluţionarea chestiunii de drept enunţate.133. Mecanismul de unificare a practicii judiciare, reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat atât timp cât legiuitorul a instituit anumite condiţii restrictive şi cumulative de admisibilitate, iar două dintre acestea, aceea referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile şi având un grad sporit de dificultate, precum şi aceea referitoare la noutatea chestiunii de drept, nu sunt îndeplinite.134. Pentru aceste motive, prezenta sesizare urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 3.202/3/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă acestea derogă doar de la prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, referitoare la ordinea de soluţionare a dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, sau şi de la prevederile art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, privind termenul de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, pentru soluţionarea dosarelor administrative de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.Obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2021.
    PREŞEDINTELE SECŢIEI I CIVILE
    LAURA-MIHAELA IVANOVICI
    Magistrat-asistent,
    Elena Adriana Stamatescu
    -----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!