Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (24.01.2022), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 450 din 29 iunie 2021referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1101 din 18 noiembrie 2021Data intrării în vigoare 18-11-2021



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Cristina Teodora Pop- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Petru Nicolae Ioţcu şi Ioan Teodor Faur în Dosarul nr. 8.023/30/2017/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 844D/2018.2.
    La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 935D/2018, nr. 1.069D/2018, nr. 1.233D/2018 şi nr. 1.418D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale, excepţie ridicată de Ioan Fărcălău în Dosarul nr. 9.858/30/2017 al Tribunalului Timiş - Secţia penală, de Gigi Cristian Ruşescu în Dosarul nr. 26.947/212/2017 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală, de Victor Gabriel Rotaru în Dosarul nr. 193/88/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi de Gerényi István Péter în Dosarul nr. 509/35/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, precum şi în Dosarul nr. 1.317D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi ale art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Al-Jobory Hazm în Dosarul nr. 8.227/30/2016 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală.4. La apelul nominal răspunde, în Dosarul nr. 1.317D/2018, autorul excepţiei, domnul Al-Jobory Hazm, prezent personal şi asistat de domnul avocat Cezar-Călin Obârşie din cadrul Baroului Timiş. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 935D/2018, nr. 1.069D/2018, nr. 1.233D/2018, nr. 1.317D/2018 şi nr. 1.418D/2018 la Dosarul nr. 844D/2018. Partea prezentă şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 935D/2018, nr. 1.069D/2018, nr. 1.233D/2018, nr. 1.317D/2018 şi nr. 1.418D/2018 la Dosarul nr. 844D/2018, care a fost primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Cezar-Călin Obârşie, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, se susţine că este necesară clarificarea înţelesului sintagmei „funcţie publică de orice natură“ sau „funcţionar public“, întrucât lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a acesteia a determinat condamnarea autorului excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, în condiţiile în care acesta deţinea o funcţie în sistemul de sănătate publică, dar săvârşirea faptei pentru care a fost condamnat a avut loc într-o clinică privată. Se mai susţine că legiuitorul nu face diferenţa între denunţător, martor şi colaborator în cadrul procesului penal. Se arată că declaraţia de martor este diferită de actul de sesizare al organelor judiciare, iar cumularea acestor două calităţi de către o singură persoană contravine legislaţiei europene. Se susţine că denunţătorul trebuie încadrat în sfera sintagmei „alţi subiecţi procesuali“, motiv pentru care se impune ca instanţa de contencios constituţional să clarifice dacă denunţătorul poate avea şi calitatea de martor. Se arată că în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, denunţătorul a avut interesul să declare, în calitate de martor, aspecte de natură a consolida denunţul făcut, fără să existe garanţia că spune adevărul, ceea ce a dus la condamnarea autorului excepţiei.7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Se arată că interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal este constituţională, respectând litera şi spiritul normei anterior menţionate. Se arată că sintagma „funcţie publică de orice natură“ defineşte o categorie mai amplă decât noţiunea de funcţie publică din dreptul administrativ, noţiunea de „funcţionar public“ având o sferă mai amplă de aplicare în sensul legii penale. Se conchide că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt clare, precise şi previzibile. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 717 din 29 octombrie 2015.8. Cu privire la celelalte prevederi legale invocate în prezenta cauză, se arată că acestea nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei, mai cu seamă prin prisma criticilor formulate de aceştia. Se susţine că aceste dispoziţii legale sunt clare, precise şi previzibile şi oferă suficiente garanţii persoanelor cercetate penal. Se arată, în acest sens, că prevederile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie coroborate cu prevederile art. 100 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, precum şi cu cele ale art. 97 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd obligaţia ca în etapa urmăririi penale şi în cea a judecăţii organele judiciare să administreze toate probele, atât pe cele în defavoarea, cât şi pe cele în favoarea suspectului sau a inculpatului. Se mai susţine că dispoziţiile art. 114 şi art. 115 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile Legii fundamentale întrucât codul anterior menţionat prevede la art. 101 şi art. 102 sancţiuni în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la audierea martorilor. Se arată că singurele interdicţii reglementate în privinţa audierii ca martor vizează părţile şi subiecţii procesuali principali. De asemenea, se arată că potrivit art. 290 alin. (1) şi (2) raportat la art. 289 alin. (2) şi la art. 97 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală şi art. 103 din Codul de procedură penală, probele nu au valoare dinainte stabilită, acestea făcând obiectul analizei corecte şi imparţiale a judecătorului. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 778 din 17 noiembrie 2015 şi nr. 63 din 22 ianuarie 2019.
    CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:9. Prin Încheierile din 17 mai 2018, 13 iunie 2018, 5 iulie 2018, 24 mai 2018 şi din 3 septembrie 2018, pronunţate în dosarele nr. 8.023/30/2017/a1, nr. 9.858/30/2017, nr. 26.947/212/2017, nr. 193/88/2016 şi nr. 509/35/2015, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, Tribunalul Timiş - Secţia penală, Judecătoria Constanţa - Secţia penală, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală excepţie ridicată de Petru Nicolae Ioţcu şi Ioan Teodor Faur, de Ioan Fărcălău, de Gigi Cristian Ruşescu, de Victor Gabriel Rotaru şi de Gerényi István Péter în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii împotriva unei încheieri pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, soluţionarea unui apel împotriva unei sentinţe penale, prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la trafic de influenţă, complicitate la cumpărare de influenţă şi omisiunea sesizării organelor judiciare şi, respectiv, împotriva unei sentinţe penale.10. De asemenea, prin Decizia penală nr. 779/A din 29 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 8.227/30/2016, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi ale art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală excepţie ridicată de Al-Jobory Hazm într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel împotriva unei sentinţe penale prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că posibilitatea cumulării de către una şi aceeaşi persoană, în cadrul aceleiaşi cauze penale, a calităţii de denunţător şi a celei de martor încalcă dreptul la un proces echitabil şi principiul loialităţii administrării probelor, prevăzut la art. 101 din Codul de procedură penală, fiind evident că cel care denunţă nu poate dobândi şi calitatea de martor în cadrul aceluiaşi proces penal. Se susţine că, practic, prin întrunirea celor două calităţi anterior menţionate, se obţin mijloace de probă de natură diferită generate de activitatea aceleiaşi persoane interesate să-şi dovedească propriile susţineri, descrise în cuprinsul actului de sesizare a organelor de urmărire penală. Se mai arată că acceptarea schimbării calităţii de denunţător în cea de martor permite acuzării să dubleze probele în dosar, întrucât denunţătorul va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a dovedi acuzarea. Se susţine, de asemenea, că denunţul nu se regăseşte printre mijloacele de probă prevăzute la art. 97 din Codul de procedură penală şi că, de vreme ce art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei şi de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia într-o măsură determinantă pe declaraţiile investigatorilor, colaboratorilor şi ale martorilor protejaţi, cu siguranţă o astfel de soluţie nu se poate întemeia nici pe declaraţiile denunţătorului, întrucât persoana interesată în cauză este tentată să accepte administrarea oricăror probe produse de denunţător. Se susţine că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 29 şi următoarele cu cele ale art. 288 din Codul de procedură penală, rezultă că denunţătorul este participant la procesul penal, făcând parte din categoria „alţi subiecţi procesuali“, şi că întrunirea de către acesta a calităţii de martor face ca declaraţiile sale să devină mijloc de probă. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea de martor şi se conchide că dispoziţiile legale criticate sunt echivoce în privinţa sensului noţiunii de „martor“, întrucât acestea nu arată dacă fac referire la sensul restrâns al acesteia sau dacă au în vedere şi noţiunea de „martor-denunţător“. Se susţine, totodată, că declaraţiile denunţătorului sunt subiective, motiv pentru care nu trebuie să constituie probe în procesul penal, şi că, spre deosebire de acestea, declaraţiile martorului sunt obiective, motiv pentru care denunţătorul nu ar trebui să poată fi audiat ca martor, în sens restrâns.12. În dosarele nr. 844D/2018 şi nr. 935D/2018, autorii excepţiei de neconstituţionalitate formulează aceleaşi critici cu privire la deţinerea de către aceeaşi persoană, în cadrul unei cauze penale, a unei triple calităţi, de denunţător, de martor şi de colaborator al organelor judiciare. În ceea ce priveşte prevederile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, se arată că acestea sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât noţiunea de „funcţie publică de orice natură“ nu este definită în legislaţia penală, motiv pentru care aceasta nu poate avea, în sensul legii penale, un alt înţeles decât cel prevăzut la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Or, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât că medicul angajat cu contract de muncă întro unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Se menţionează faptul că, prin decizia anterior referită, s-a reţinut că sintagma „funcţie publică de orice natură“, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de „funcţionar public“ este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999. Se susţine că viziunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie astfel exprimată este similară cu cea referitoare la raportul dintre sintagma „funcţionar public în sensul legii penale“ şi sintagma „funcţionar public“ astfel cum aceasta este definită la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Se susţine că o astfel de argumentaţie nu poate fi acceptată şi că soluţia juridică criticată încalcă standardele de calitate a legii.13. Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală şi Tribunalul Timiş - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt în acord cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei şi că denunţul constituie o modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală, în timp ce declaraţiile denunţătorului sunt mijloace de probă. Se arată, de asemenea, că audierea ca martor a denunţătorului nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi principiul loialităţii administrării probelor şi că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile.14. Judecătoria Constanţa - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se susţine că prevederile legale criticate sunt echivoce, motiv pentru care permit denunţătorului să întrunească şi calitatea de martor. Se arată, totodată, că prezenta excepţie de neconstituţionalitate prezintă relevanţă întrucât declaraţiile denunţătorului date în calitate de martor şi înregistrările efectuate de către acesta sunt probe determinante în procesul penal.
    15. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se susţine că prevederile legale criticate sunt echivoce, motiv pentru care permit ca denunţătorul să întrunească şi calitatea de martor, în condiţiile în care acesta este o persoană implicată în mod direct în raportul juridic penal, cu vocaţie de a deveni suspect, calitatea procesuală aferentă declaraţiei sale testimoniale conferind probei administrate un nivel ridicat de credibilitate şi veridicitate. Se susţine că soluţia juridică criticată conferă denunţului, fără temei, valoare probatorie, conform art. 97 din Codul de procedură penală. Se arată, totodată, că dispoziţiile legale criticate sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate.16. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, iar excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 97 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală este întemeiată. Referitor la dispoziţiile art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt în acord cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. În ceea ce priveşte prevederile art. 97 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, se arată că dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd în mod expres ce este denunţul şi care sunt modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, precum şi persoanele care pot fi audiate în calitate de martor. Se arată că dispoziţiile art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd ipotezele în care calitatea de martor are prioritate, fără a face referire la cea a denunţătorului. În acest context, se susţine că, având în vedere esenţa calităţii de martor şi a denunţului, audierea ca martor a denunţătorului încalcă dreptul la un proces echitabil al suspectului sau al inculpatului.17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.20.
    Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, care au următorul cuprins:– Art. 97 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală: „Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: [...] d) declaraţiile martorilor; [...]“;– Art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală:(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“;– Art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.“;– Art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.“;– Art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal: „exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;“.
    21. Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil.22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală au făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, sub aspectul posibilităţii denunţătorului de a cumula şi calitatea de martor, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 15 mai 2020, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 9 martie 2020, şi Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.23. Prin deciziile mai sus menţionate, Curtea a reţinut că denunţătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă (de exemplu, art. 290 din Codul de procedură penală); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 din Codul penal) corelativ cu luarea de mită (art. 289 din Codul penal); cumpărarea de influenţă (art. 292 din Codul penal) corelativ cu traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecţi activi, la săvârşirea infracţiunii; prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi [de exemplu, grupul infracţional organizat (art. 367 din Codul penal)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă, denunţătorul fiind el însuşi în poziţia de a fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea anumitor infracţiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracţiunea denunţată; prin realizarea denunţului se urmăreşte reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de denunţător (situaţia reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, sau de art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002).24. În aceste condiţii, Curtea a apreciat că reglementarea instituţiei denunţătorului porneşte de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune.25. Pe de altă parte, raportat la legislaţia în vigoare, Curtea a constatat că denunţătorii pot fi împărţiţi în două grupe, după cum urmează: a) denunţători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunţători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorităţii statelor europene există reglementată o obligaţie generală de a denunţa săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unor infracţiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligaţie generală sau ca o obligaţie expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane.26.
    În ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, critică ce vizează dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că, din coroborarea art. 34, art. 104 şi art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, rezultă că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea a observat că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă „deschisă“, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul. Subiecţii procesuali determinaţi, prevăzuţi în prima teză a art. 34 din Codul de procedură penală, sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare. În acest context, Curtea a reţinut că autorul excepţiei pune în discuţie în ce măsură calitatea de alt subiect procesual dobândită ca urmare a îndeplinirii condiţiilor din teza a doua a art. 34 din Codul de procedură penală (denunţător) determină imposibilitatea obţinerii calităţii de subiect procesual determinat, prevăzut în prima teză a acestui articol (martor). Aşadar, Curtea a observat că, în fapt, problema ridicată de autorul excepţiei poate fi analizată din perspectiva deţinerii concomitente atât a calităţii de martor, cât şi a calităţii de alt subiect procesual prevăzut de aceste dispoziţii (altul decât martorul) şi, din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a exclus această posibilitate.
    27. În aceste condiţii, Curtea a observat că legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce art. 116 alin. (3) din acelaşi act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidenţialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplineşte un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condiţiile legii. De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situaţiile în care o anumită persoană, alta decât subiecţii procesuali principali sau părţile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispoziţiile art. 461 alin. (5) din Codul de procedură penală. În acelaşi sens, potrivit art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ.28. Curtea a reţinut, totodată, că noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41. A se vedea şi Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, paragrafele 16 şi 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, paragrafele 19 şi 21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, paragrafele 27 şi 28).29. Plecând de la aceste premise, Curtea a reţinut că ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, Curtea a observat că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de „martor“.30. În ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiei de martor date de denunţător - critica ce vizează art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală -, Curtea a observat că noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.31. Curtea a observat, totodată, că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Aşadar, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. În raport cu susţinerile autorilor excepţiei potrivit cărora dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale din perspectiva faptului că, pe lângă declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, nu sunt menţionate şi declaraţiile denunţătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar a se stabili scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate.32. Din această perspectivă, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte investigatorii, aceştia, potrivit art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală, pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca martorii ameninţaţi. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din acelaşi act normativ, în situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile art. 148 alin. (8) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.33. De asemenea, potrivit art. 150 alin. (3) din Codul de procedură penală, activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. Referitor la martorul protejat, Curtea a constatat că, din coroborarea art. 125-129 din Codul de procedură penală, rezultă că odată acordat statutul de martor ameninţat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de dispoziţiile procesual penale. În condiţiile în care una dintre măsurile de protecţie este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d) din Codul de procedură penală, audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiţii, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă şi în cazul investigatorilor şi colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) din Codul de procedură penală, identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.34. Curtea a observat că au fost exprimate opinii în sensul că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza „instrucţiei“ (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Necesitatea protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.35. Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic ca cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obţine o remuneraţie sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc. Deşi utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum şi având în vedere condiţiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilităţile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declaraţiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.36. Curtea a apreciat că, într-adevăr, sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziţie legală având în vedere cele enunţate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existenţa unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existenţa anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea de către inculpat a identităţii acestor persoane.37. Totodată, Curtea a observat că instanţa de contencios european a acordat o atenţie deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noţiuni sunt incluşi şi agenţii infiltraţi, care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declaraţiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei. Însă, dacă se menţine anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenţia europeană trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46).38. Aşa fiind, Curtea a apreciat, luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunţătorului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.39. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce le poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.
    40. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.41. Referitor la criticile de neconstituţionalitate ce vizează cumularea de către aceeaşi persoană a calităţii de denunţător, de martor şi de colaborator al organelor judiciare, Curtea observă că ipoteza invocată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate are în vedere dobândirea de către denunţător, ulterior formulării denunţului, a calităţii de colaborator al organelor judiciare şi audierea sa în această ultimă calitate. Or, dispoziţiile Codului de procedură penală permit cumularea de către denunţător, după formularea denunţului, a calităţii de colaborator al organelor judiciare, situaţie în care persoana în cauză poate fi audiată în această ultimă calitate. În aceste condiţii, hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei va fi pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, conform cărora o astfel de hotărâre nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Curtea reţine că în ipoteza anterior menţionată sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele deciziilor Curţii Constituţionale mai sus invocate.42. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea reţine că aceasta a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, sens în care a pronunţat Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, şi Decizia nr. 201 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 27 iulie 2019, prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, ca neîntemeiată.43. Prin deciziile anterior menţionate, Curtea a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, scopul utilizării de către legiuitor, în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a expresiei „funcţie publică de orice natură“, iar nu „funcţie publică“, şi anume acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de „funcţie publică“ în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 ianuarie 2007), cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Astfel, instanţa supremă a reţinut că sintagma „funcţie publică de orice natură“, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este ea înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de „funcţionar public“ este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.44. Curtea a reţinut că, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, a statuat - referitor la art. 147 din Codul penal din 1969, care lămurea înţelesul noţiunilor de „funcţionar public“ şi „funcţionar“ - că reglementarea prin lege implică definirea de către însăşi autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi foloseşte, cu condiţia să nu fie vorba de termeni definiţi prin Constituţie, în acest caz legiuitorul având obligaţia să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noţiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naştere la diferenţe în determinarea conţinutului şi a înţelesului aceloraşi termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăţi de interpretare cu ocazia aplicării dispoziţiilor legale care conţin noţiuni omonime folosite cu sens diferit, dar - în măsura în care nu se abate de la Constituţie - nu este neconstituţional (Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002).45. De asemenea, Curtea a constatat, cu privire la caracterul autonom al noţiunii de „funcţionar public“, că, potrivit jurisprudenţei sale, semnificaţia noţiunii de „funcţionar public“ din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de „funcţionar“ din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noţiunile de „funcţionar public“ şi de „funcţionar“ au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, atât datorită caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).46.
    Curtea a constatat că legiuitorul noului Cod penal, pe de o parte, a renunţat la definiţia legală a noţiunii de „funcţionar“, iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiţie mai detaliată a noţiunii de „funcţionar public“ faţă de cea prevăzută de art. 147 din Codul penal din 1969. Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod penal, „funcţionarul public“ este „persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia“, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public“.
    47. Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiţionează actul medical, la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primeşte ori le acceptă. În acest sens, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, citată anterior, Curtea Constituţională a statuat - referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât şi la noul Cod penal - că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia mai sus menţionată, că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.48. Curtea a reţinut că, în raport cu importanţa serviciului public de sănătate, pacienţii nu pot fi lăsaţi neprotejaţi de legea penală, astfel încât dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, potrivit cărora medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcţionarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic şi la obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său. Astfel fiind, dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1), potrivit căruia „cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea“.49. Curtea a constatat că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia mai sus menţionată, sintagmei „funcţie publică de orice natură“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal - în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public - se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudenţe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudenţă care vine în continuarea celei existente cu privire la art. 147 din Codul penal din 1969, potrivit căreia medicul era considerat funcţionar public. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil, cum susţine autorul excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.50. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii linei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).51. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).52. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2). Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, Curtea a precizat că decizia astfel pronunţată nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.
    53. În fine, Curtea a reţinut că prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, care priveşte dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.54. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor citate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.55. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Petru Nicolae Ioţcu şi Ioan Teodor Faur în Dosarul nr. 8.023/30/2017/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, de Ioan Fărcălău în Dosarul nr. 9.858/30/2017 al Tribunalului Timiş - Secţia penală, de Gigi Cristian Ruşescu în Dosarul nr. 26.947/212/2017 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală, de Victor Gabriel Rotaru în Dosarul nr. 193/88/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Al-Jobory Hazm în Dosarul nr. 8.227/30/2016 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi de Gerényi István Péter în Dosarul nr. 509/35/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, Tribunalului Timiş - Secţia penală, Judecătoriei Constanţa - Secţia penală, Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 29 iunie 2021.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,

    Cristina Teodora Pop
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!