Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (25.01.2022), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 522 din 15 iulie 2021referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1108 din 22 noiembrie 2021Data intrării în vigoare 22-11-2021



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Mariţiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Daniela Băloi.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Petianu în Dosarul nr. 1.780/206/2017/a2 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.980D/2018.2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 982D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Toma Sălăjan în Dosarul nr. 525/266/2020 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Ioana Ţenţ, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Avocata prezentă şi reprezentanta Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 982D/2021 la Dosarul nr. 1.980D/2018, care a fost primul înregistrat.5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei autorului excepţiei, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate. Făcând referire la aspecte de fond ale cauzei, susţine că, la momentul judecării apelului, inculpatul şi-a îndeplinit obligaţiile impuse în perioada pentru care a fost amânată aplicarea pedepsei, iar termenul de supraveghere s-a împlinit. Aceste aspecte nu pot fi interpretate decât în sensul că pedeapsa se consideră executată. Cu toate acestea, dispoziţiile de lege criticate impun revocarea amânării executării pedepsei dacă în termenul de încercare s-a săvârşit o altă faptă pentru care s-a pronunţat o soluţie chiar şi după expirarea acestui termen. Susţine că expirarea termenului de supraveghere marchează executarea pedepsei stabilite, iar anularea beneficiului amânării aplicării pedepsei după expirarea acestui termen aduce atingere dreptului oricărei persoane de a nu fi pedepsită de două ori pentru aceeaşi faptă. Art. 88 alin. (3) din Codul penal este constituţional numai în măsura în care se permite anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei înainte de executarea sau de momentul considerării ca executată a acesteia. În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.6. Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 306 din 9 iunie 2020 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 70 din 29 ianuarie 2019. În ceea ce priveşte invocarea principiului egalităţii în drepturi, apreciază că acesta este încălcat în cazul în care se instituie tratamente pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 21 şi ale art. 23 din Constituţie, apreciază că nici acestea nu sunt încălcate, dreptul la un proces echitabil fiind asigurat prin norme ale dreptului procesual penal, iar prevederile criticate constituie norme de drept penal substanţial.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:7. Prin Încheierea din 19 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.780/206/2017/a2, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Petianu cu ocazia soluţionării apelului împotriva unei sentinţe penale. 8. Prin Încheierea din 17 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 525/266/2020, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Toma Sălăjan, cu ocazia soluţionării apelului împotriva unei sentinţe penale. 9.
    În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia apreciază că, deşi pedeapsa a fost executată de către persoana condamnată, totuşi, art. 88 alin. (3) din Codul penal permite revocarea amânării acesteia şi executarea din nou a pedepsei. Or, a permite anularea beneficiului amânării aplicării pedepsei după expirarea termenului de supraveghere (deci după executarea efectivă a pedepsei) aduce atingere gravă dreptului justiţiabilului de a nu fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă. Practic, anulând în aceste condiţii beneficiul suspendării cu dispunerea concomitentă a executării din nou a pedepsei în regim privativ de libertate echivalează cu executarea a două pedepse pentru aceeaşi faptă. Apreciază că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale numai în măsura în care se permite anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei înainte de executarea sau considerarea ca executată a acesteia. Aşa fiind, dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale în măsura în care instanţa trebuie să aplice pedeapsa iniţială prevăzută în hotărârea de condamnare, în condiţiile în care ar fi întrunite cerinţele aplicării art. 91 din Codul penal privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
    10. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că faţă de motivarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate nu se poate reţine o încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât garanţiile dreptului la un proces echitabil vizează judecarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, în mod public, asigurându-i-se acuzatului dreptul la apărare prin posibilitatea de a fi audiat, de a propune probe, de a formula concluzii, cereri, de a interoga martorii acuzării, şi nicidecum modul în care legiuitorul a ales să sancţioneze săvârşirea unei infracţiuni în termenul de supraveghere al amânării executării pedepsei.11. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei prin care se dă posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condiţiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate acestea, instituţia amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate ce rezultă din obligaţiile care se impun a fi respectate de persoana condamnată în perioada supravegherii. Raportat la gravitate, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunţarea la aplicarea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Potrivit dispoziţiilor art. 88 din Codul penal sunt reglementate trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată, respectiv: dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse; dacă până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă, după amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen. În aceste situaţii sunt imperative pentru instanţa de judecată revocarea amânării pedepsei şi dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată, neputându-se opta pentru o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal.12. Raportat la instituţia executării pedepselor penale, instituţia amânării aplicării pedepsei are un caracter excepţional, dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă fapta pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, legiuitorul prevăzând regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani.13. În atare situaţii, săvârşirea de către persoana supravegheată a unor noi infracţiuni, cu intenţie sau intenţie depăşită, denotă că aceasta nu a înţeles semnificaţia şi pericolul faptelor comise şi ale urmărilor acestora, iar amânarea aplicării pedepsei nu şi-a produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării sociale a persoanei. Tocmai pentru acest considerent, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia.14. În ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârşite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei şi în aplicarea unei noi pedepse, potrivit dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenţie.15. În concluzie, instanţa judecătorească opinează că prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu contravin principiului egalităţii în drepturi, reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la acesta din urmă, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că impune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) şi, de asemenea, că art. 16 alin. (1) din Constituţie îşi găseşte aplicabilitatea doar atunci când părţile se află în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic (a se vedea Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).
    16. În raport cu motivele invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate - care se referă la momentul la care se dispune revocarea amânării aplicării pedepsei -, instanţa judecătorească consideră că incidenţa dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal este dată de săvârşirea faptei în cadrul termenului de supraveghere, fiind lipsit de relevanţă faptul că procesul penal se întinde şi după expirarea acestuia.17. Referitor la susţinerea conform căreia dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (1) din Constituţie şi celor ale art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa judecătorească apreciază că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dreptul la un proces echitabil este asigurat prin norme ale dreptului procesual penal, iar prevederile criticate constituie norme de drept penal substanţial. Totodată, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa judecătorească apreciază că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză.18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantei autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.“
    22. Autorii excepţiei apreciază că dispoziţia criticată contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi ale art. 23 alin. (1) conform căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. De asemenea, invocă prevederile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi ale art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate, dintr-o perspectivă similară, prin Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, şi Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019.24. Curtea a reţinut că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei şi, totodată, o prerogativă acordată instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni şi de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condiţiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituţia amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligaţiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate, pentru perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravităţii, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunţarea la aplicarea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.25. Curtea a constatat că amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiţii, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, care denotă un pericol social redus al faptelor săvârşite. Totodată, Curtea a reţinut că art. 84 alin. (1) din Codul penal reglementează termenul de supraveghere, care în cazul amânării aplicării pedepsei este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, iar art. 88 din acelaşi act normativ reglementează trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată.26. Analizând constituţionalitatea soluţiei juridice a obligării instanţei de judecată la revocarea amânării pedepsei şi la dispunerea aplicării şi executării unei noi pedepse, stabilite conform prevederilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, în ipoteza săvârşirii de către persoana supravegheată, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, a unei noi infracţiuni, descoperită în termenul de supraveghere, Curtea a constatat că aceasta nu încalcă prevederile Legii fundamentale. 27. Curtea a observat că în toate cele trei situaţii prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal, revocarea amânării pedepsei şi dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanţa de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal.28.
    Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor penale este determinată de caracterul excepţional al instituţiei amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, şi al instituţiilor renunţării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate), prin raportare la instituţia executării pedepselor penale, care constituie regula în materia analizată, caracter excepţional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (1) şi (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani.
    29. În aceste condiţii, săvârşirea de către persoana supravegheată a unor noi infracţiuni, cu intenţie sau intenţie depăşită, denotă că aceasta nu a înţeles semnificaţia şi pericolul faptelor comise şi ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privinţa unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse penale şi amânarea aplicării acesteia nu şi-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării sociale a persoanei. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situaţia anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia.30. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reţinut că individualizarea pedepselor penale constă într-o operaţiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta, întrucât chiar şi infracţiunile din aceeaşi categorie pot fi săvârşite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalităţi, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispoziţiile legii penale, apoi de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor penale, iar, în final, de organele administrative ale locului de detenţie, fiecare dintre ultimele două categorii de autorităţi anterior menţionate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenţiei sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară şi individualizare administrativă.31. Aşa fiind, Curtea a constatat că în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârşite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei şi în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenţie. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, aşa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 şi 40 coroborate cu art. 74-79 din Codul penal. Prin urmare, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni săvârşit în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură a încălca dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situaţia analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârşirea de către persoana supravegheată a unei noi infracţiuni, pe parcursul termenului de supraveghere. Curtea a reţinut că soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, şi a fost reglementată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.32. De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 306 din 9 iunie 2020, a reţinut că unul dintre efectele revocării amânării executării pedepsei este cel potrivit căruia pedeapsa penală a cărei amânare a aplicării constituie obiectul revocării nu poate fi individualizată conform altor dispoziţii din Codul penal, fiind obligatoriu să fie executată. În acest context, Curtea a observat că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă, conform art. 91 alin. (1) din Codul penal. Totodată, Curtea a observat că art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal prevede că nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată. Această limitare a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie o aplicare a dispoziţiilor art. 88 din Codul penal, care prevede, în toate cazurile de revocare a amânării aplicării pedepsei, obligaţia instanţei de a dispune executarea acesteia. Aşa fiind, unul dintre efectele revocării amânării executării pedepsei este cel potrivit căruia pedeapsa penală a cărei amânare a aplicării constituie obiectul revocării nu poate fi individualizată conform art. 91 şi următoarele din Codul penal, fiind obligatoriu să fie executată. Curtea a reţinut că prevederile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal şi cele ale art. 91 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ trebuie interpretate coroborat, ele eliminând din sfera persoanelor care au fost condamnate anterior la o pedeapsă cu închisoarea mai mică de 1 an pe acelea care au beneficiat de amânarea aplicării pedepsei, formă de executare care, ulterior, a fost revocată.33. Această manieră de reglementare a formelor de individualizare a pedepselor constituie opţiunea legiuitorului, fiind determinată de caracterul excepţional al acestora, de la regulile referitoare la executarea pedepselor penale, mai sus referit. În acest sens, prin Decizia nr. 250 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 18 iulie 2017, paragrafele 23 şi 25, Curtea Constituţională a reţinut că, în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni; legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât acest act normativ răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni; săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, aşa încât sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora trebuie să se facă respectând Constituţia şi supremaţia sa. Totodată, Curtea a reţinut că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate -, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Referitor la susţinerea conform căreia textele criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât dreptul la un proces echitabil este asigurat prin norme ale dreptului procesual penal, iar prevederile art. 88 alin. (3) şi ale art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal constituie norme de drept penal substanţial.34. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior analizate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Petianu în Dosarul nr. 1.780/206/2017/a2 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Toma Sălăjan în Dosarul nr. 525/266/2020 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 15 iulie 2021.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Mariţiu
    -----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!