Structură Act

    Forma la zi
    Pret: 13,00 RON cu TVA

    Doriţi o formă actualizată, la zi (10.08.2022), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
    DECIZIA nr. 21 din 27 septembrie 2021referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 din Codul de procedură civilă
    EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1114 din 23 noiembrie 2021Data intrării în vigoare 23-11-2021


    Dosar nr. 1.694/1/2021
    Corina-Alina Corbu- preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
    Laura-Mihaela Ivanovici- preşedintele Secţiei I civile
    Marian Budă- preşedintele Secţiei a II-a civile
    Angelica Denisa Stănişor- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
    Daniel Grădinaru- preşedintele Secţiei penale
    Simona Lala Cristescu- judecător la Secţia I civilă
    Bianca Elena Ţăndărescu- judecător la Secţia I civilă
    Beatrice Ioana Nestor- judecător la Secţia I civilă
    Cristina Truţescu- judecător la Secţia I civilă
    Adina Georgeta Nicolae- judecător la Secţia I civilă
    Carmen Georgeta Negrilă- judecător la Secţia I civilă
    Valentin Mitea- judecător la Secţia I civilă
    Lavinia Dascălu- judecător la Secţia I civilă
    Denisa Livia Băldean- judecător la Secţia I civilă
    Mioara Iolanda Grecu- judecător la Secţia I civilă
    Andreia Liana Constanda- judecător la Secţia I civilă
    Eugenia Puşcaşiu- judecător la Secţia I civilă
    Georgeta Stegaru- judecător la Secţia I civilă
    Lavinia Curelea- judecător la Secţia I civilă
    Mirela Poliţeanu- judecător la Secţia a II-a civilă
    Diana Manole- judecător la Secţia a II-a civilă
    Andreea Marchidan- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Maria Andrieş- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Ana-Hermina Iancu- judecător la Secţia penală
    Rodica Aida Popa- judecător la Secţia penală
    1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.694/1/2021 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Serviciului judiciar civil din cadrul Secţiei judiciare Diana Berlic.4. La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.6. Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.7. Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.8. Doamna procuror Diana Berlic arată că procurorul general apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii orientarea jurisprudenţială potrivit căreia locul producerii prejudiciului este acelaşi cu locul săvârşirii faptei ilicite, competenţa teritorială fiind stabilită în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială se află locul efectuării comunicărilor publice neautorizate. În considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, locul unde s-a produs prejudiciul nu este echivalentul locului unde trebuie făcută plata, ci acela în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite. În cazul răspunderii civile delictuale, reperul de stabilire a competenţei nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remuneraţii neachitate pentru comunicarea publică de opere muzicale, întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantei de a alege instanţa competentă, în temeiul art. 116 din Codul de procedură civilă, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă. Opinia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este locul efectuării comunicării publice neautorizate are în vedere, totodată, mai buna administrare a justiţiei şi administrarea mai facilă a probelor, corespunzând întru totul raţionamentelor juridice dezvoltate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Pentru aceste considerente, solicită admiterea sesizării cu recurs în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare.9.
     Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.    ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie10. La data de 7 iunie 2021, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: aplicarea şi interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 3 şi 9 şi art. 116 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte stabilirea competenţei teritoriale, în funcţie de interpretarea dată noţiunii de „loc al producerii prejudiciului“, în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, acţiuni având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a operelor muzicale/fonograme de comerţ sau publicate în scop comercial.11. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la aceeaşi dată, formându-se Dosarul nr. 1.694/1/2021, cu termen de soluţionare la 27 septembrie 2021.II. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:Codul de procedură civilăArticolul 107
    Regula generală(1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.(2) Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul.    (...)Articolul 113Competenţa teritorială alternativă(1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: (...)9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. (...)
    Articolul 116Alegerea instanţeiReclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.    III. Examenul practicii judiciare13. Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a identificat existenţa a două orientări jurisprudenţiale distincte în această problemă de drept.14. Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că locul producerii prejudiciului este acelaşi cu locul săvârşirii faptei ilicite, competenţa teritorială fiind stabilită în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială se află locul efectuării comunicărilor publice neautorizate. În considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, locul unde s-a produs prejudiciul nu este echivalentul locului unde trebuie făcută plata, întrucât acţiunea are ca obiect plata remuneraţiilor datorate de pârâtă în temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii.
    15. Din punctul de vedere al competenţei prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, locul producerii prejudiciului nu este, însă, cel în care pierderea pecuniară, ca urmare a neplăţii remuneraţiilor de către un utilizator al repertoriului protejat, este resimţită de către reclamantă, ci acela în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite.16. Competenţa se stabileşte potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remuneraţii neachitate pentru comunicarea publică de opere muzicale, întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă în temeiul art. 116 din Codul de procedură civilă, în afara opţiunii permise între instanţele determinate potrivit art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă.17. Fiind vorba despre comunicarea publică neautorizată de opere muzicale de către pârâtă prin utilizarea repertoriului protejat şi fără plata remuneraţiei datorate, locul producerii prejudiciului este inoperant, câtă vreme acesta nu este diferit de locul săvârşirii faptei ilicite, întrucât această comunicare publică se realizează la locul derulării activităţilor de cazare şi de alimentaţie publică, inclusiv evenimente, în unităţile pârâtei, loc care este şi cel al producerii prejudiciului.18. Temeiul de drept pe care se fundamentează această opinie rezultă din interpretarea art. 107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, stabilindu-se că locul producerii prejudiciului este locul în care devine certă şi în care se produce pierderea pecuniară pretinsă. Chiar dacă s-ar avea în vedere prevederile Codului civil în considerarea pretenţiei reclamantei de reparare a prejudiciului, se impune a se da eficienţă dispoziţiilor art. 1.504 din Codul civil referitoare la plata prin virament bancar, şi nu celor ale art. 1.494 din Codul civil privind locul plăţii.19. În condiţiile în care plata remuneraţiilor ar fi trebuit să se facă în contul bancar indicat de către creditor, aşadar, printr-un instrument de plată, prin intermediul căruia sumele de bani urmau să fie transferate din contul bancar al debitorului, este suficient a se constata că nu a fost emis un ordin de plată, semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare, dispoziţie care ar fi prezumat relativ data plăţii, conform art. 1.504 din Codul civil.20. De altfel, şi în cazul aplicării criteriului instanţei de la locul săvârşirii faptei ilicite, competenţa de soluţionare a cauzei se verifică tot cu privire la instanţa de la sediul pârâtei care a avut conduita ilicită de a decide comunicarea publică a operelor muzicale, fără autorizarea prevăzută de lege şi fără plata remuneraţiei datorate. Locul producerii prejudiciului nu poate fi reţinut ca fiind locul sediului băncii la care reclamanta are cont deschis pentru a se face plata, producerea prejudiciului fiind concomitentă cu săvârşirea faptei ilicite.21.
     După cum rezultă din expunerea de motive a noului Cod de procedură civilă, la elaborarea acestuia au fost avute în vedere instrumentele normative naţionale şi internaţionale, fiind menţionat şi Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (Regulamentul nr. 44/2001) - pct. 3 „Alte informaţii“ din secţiunea a 2-a „Motivul emiterii actului normativ“. De asemenea, „La edictarea soluţiilor legislative cuprinse în proiectul noului Cod de procedură civilă s-a avut în vedere ca dispoziţiile propuse să nu contravină sau să facă dificilă aplicarea directă a unor instrumente juridice comunitare“ (pct. 2 - „Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislaţia comunitară în materie“ din secţiunea a 5-a „Efectele proiectului de act normativ asupra legislaţiei în vigoare“).    22. Faţă de raţiunile noii reglementări, în interpretarea normei din Codul de procedură civilă este utilă, aşadar, raportarea la prevederile corespunzătoare din Regulamentul nr. 44/2001, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.23. În acest context, se constată că opinia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este locul efectuării comunicării publice neautorizate corespunde raţionamentelor juridice dezvoltate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.24. Astfel, nici din această perspectivă nu se poate stabili competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul creditorului ori banca unde reclamantul are deschis contul în care trebuiau plătite remuneraţiile. Acel loc este legat de consecinţele negative ulterioare producerii prejudiciului.25. Pierderea patrimonială a survenit chiar în locul în care a fost săvârşită fapta ilicită, iar stabilirea competenţei în funcţie de acesta răspunde cerinţelor de facilitare a administrării probelor şi de organizare utilă a justiţiei.26. Rezultatul acestui raţionament jurisdicţional este stabilirea competenţei în favoarea acelui tribunal în circumscripţia căruia s-a săvârşit fapta ilicită, această primă orientare fiind reflectată în deciziile nr. 833 din 7 aprilie 2020, nr. 2.217 din 3 noiembrie 2020, nr. 1.073 din 9 iunie 2020, nr. 584 din 19 martie 2019 şi nr. 561 din 20 februarie 2015, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă.27. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, s-a reţinut că locul săvârşirii faptei ilicite (comunicarea publică fără drept a operelor muzicale sau fonogramelor) este distinct de locul producerii prejudiciului, acesta din urmă fiind cel de la sediul reclamantei (locul plăţii), adică acolo unde se produc efectele faptei prejudiciabile. În consecinţă, competenţa teritorială a fost stabilită în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie se află locul unde se face plata sumelor reclamate prin acţiune, respectiv acolo unde se află unitatea bancară la care reclamanta are deschis contul bancar. În argumentarea acestei opinii s-a apreciat că locul producerii prejudiciului este locul în care se face plata/încasarea sumelor cu titlu de remuneraţii pretinse de către reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectivă.
    28. Potrivit art. 1.494 alin. (1) lit. a) din Codul civil, în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii (sediul reclamantului).29. Din interpretarea dispoziţiilor art. 116 din Codul de procedură civilă rezultă că, în cazul competenţei teritoriale alternative, reclamantul este cel îndreptăţit să aleagă o instanţă dintre mai multe instanţe deopotrivă competente. Prin depunerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a ales între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei care nu îşi putea invoca din oficiu necompetenţa de soluţionare a cauzei, fiind ţinută de alegerea făcută de reclamant, în raport cu locul producerii prejudiciului.30. Această a doua orientare jurisprudenţială a fost expusă în Decizia nr. 1.498 din 14 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, precum şi în Decizia nr. 2.567 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă.    IV. Opinia titularului sesizării - Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie31. Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat, din analiza hotărârilor pronunţate, că rezultă existenţa unei practici neunitare şi, în consecinţă, se impune declanşarea mecanismului de unificare judiciară, în temeiul dispoziţiilor art. 514 şi următoarelor din Codul de procedură civilă.V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie32. Analizând orientările jurisprudenţiale identificate în practica instanţelor, procurorul general a apreciat ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudenţială (prezentată la punctul 14 din prezenta decizie).33. În fundamentarea punctului său de vedere a arătat că obiectul acţiunilor în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti supuse examinării îl constituie solicitarea de despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, pentru fapta de comunicare publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora şi de prestaţii artistice din domeniul audiovizual, fără autorizarea prealabilă din partea organismului de gestiune colectivă şi fără plata remuneraţiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi (CREDIDAM).34. Potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură civilă, în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanţe, alegerea între acestea revenind reclamantului.35. În considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, locul unde s-a produs prejudiciul nu este echivalentul locului unde trebuie făcută plata, întrucât acţiunea are ca obiect plata remuneraţiilor datorate de pârât în temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii.36. Or, conform dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă, instanţa locului de plată este competentă în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare, ceea ce nu este cazul în speţă.37. Prejudiciul devine cert după utilizarea efectivă şi poate fi cuantificat în funcţie de spaţiul în care a avut loc respectiva utilizare şi de durata acesteia, pe baza documentelor aflate în posesia utilizatorului, dat fiind că ambele modalităţi de calcul prevăzute de art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 8/1996) - câştigul nerealizat sau triplul remuneraţiilor legal datorate pentru acel tip de utilizare - presupun raportarea la remuneraţia prevăzută de metodologie.38. Faţă de aceste circumstanţe, locul în care devine certă şi, deci, se produce pierderea pecuniară pretinsă de către beneficiar este chiar locul în care a avut loc respectiva comunicare publică. Prin urmare, rezultă ca fiind lipsită de relevanţă, pentru identificarea locului producerii prejudiciului, împrejurarea că plata remuneraţiilor trebuia făcută într-un anumit cont bancar al reclamantei, întrucât litigiile în discuţie nu sunt întemeiate pe existenţa unor convenţii, aşadar, locul unde s-a produs prejudiciul, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata.39.
     Locul plăţii are relevanţă în examinarea fondului raportului juridic dedus judecăţii, pentru stabilirea îndreptăţirii la despăgubiri a reclamantei, însă nu şi pentru determinarea competenţei pe baza locului producerii prejudiciului, în condiţiile în care art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă nu are în vedere locul reparării prejudiciului.    40. De aceea, nu se poate stabili competenţa în favoarea instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul creditorului ori banca unde reclamantul îşi are deschis contul în care trebuiau plătite remuneraţiile. Acel loc este legat de consecinţele negative ulterioare producerii prejudiciului.41. Pierderea patrimonială a survenit chiar în locul în care a fost săvârşită fapta ilicită, iar stabilirea competenţei în funcţie de acesta răspunde cerinţelor de facilitare a administrării probelor şi de organizare utilă a justiţiei.42. Prin urmare, pentru stabilirea locului producerii prejudiciului este relevant locul în care este lezată valoarea socială ocrotită de lege, respectiv locul producerii prejudiciului nemijlocit, care constituie consecinţa imediată a faptei ilicite.43. În consecinţă, procurorul general a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 3 şi pct. 9 şi art. 116 din Codul de procedură civilă, în cauzele având ca obiect acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, constând în obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a operelor muzicale/fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial, în determinarea instanţei competente teritorial, locul producerii prejudiciului este acelaşi cu locul săvârşirii faptei ilicite, respectiv locul efectuării comunicărilor publice neautorizate.    VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale44. Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respingând excepţia invocată.
    45. Astfel, prin Decizia nr. 347 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 27 august 2018, s-a reţinut că: „17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 107 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilesc instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze litigiile dintre părţi, şi anume cea de la domiciliul sau sediul pârâtului, în absenţa unei norme contrare. (...) 18. Prevederile criticate reglementează conduita reclamantului în faza preprocesuală, stabilind cadrul şi limitele în care acesta poate sesiza instanţa cu cererea de chemare în judecată. În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia există o inegalitate de tratament aplicabil, sub acest aspect, părţilor din proces, Curtea reţine că această critică este neîntemeiată, având în vedere că poziţia juridică a reclamantului care declanşează procesul este total diferită de cea a pârâtului chemat în judecată prin acţiunea introdusă de reclamant. Mai mult, în condiţiile în care însăşi legea stabileşte instanţa competentă şi limitele în care reclamantul îşi poate exercita dreptul de opţiune, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora dispoziţiile criticate ar sta la baza pronunţării unei hotărâri arbitrare nu pot fi primite. Stabilirea prin prevederile legale criticate a competenţei teritoriale alternative nu aduce atingere, sub nicio formă, dreptului părţilor de a beneficia de un proces echitabil şi nu afectează imparţialitatea justiţiei. 19. În fine, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este prevăzută de lege, astfel încât stabilirea regulilor referitoare la competenţa teritorială imperativă şi/sau alternativă, precum şi la părţile care au dreptul de a alege reprezintă o atribuţie exclusivă a legiuitorului“.46. Până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională nu a fost sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 din Codul de procedură civilă.    VII. Opinia judecătorilor-raportori47. Judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 din Codul de procedură civilă, sintagma „loc al producerii prejudiciului“ în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde locului săvârşirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plăţii prejudiciului.VIII. Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieExaminând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:VIII.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii48. Verificându-se regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată de Colegiul de conducere al instanţei supreme (conform Hotărârii nr. 54 din 27 aprilie 2021), acesta având, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimare procesuală pentru declanşarea mecanismului de unificare a practicii, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii.
    49. În privinţa cerinţelor de formă ale promovării recursului în interesul legii, ele rezultă din prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, conform cărora acesta este admisibil „numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.“50. Ca atare, din cuprinsul normei procedurale menţionate, reiese că trebuie îndeplinite următoarele condiţii pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil:– sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept;– problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti;– dovada soluţionării diferite de către instanţele judecătoreşti să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive;– hotărârile judecătoreşti definitive să fie anexate cererii.51. Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii, precum şi a documentelor anexate rezultă îndeplinirea cerinţelor formale de admisibilitate anterior enumerate.
    52. Astfel, potrivit celor arătate în cuprinsul actului de sesizare al Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi din anexele acestuia, reiese că la nivelul instanţei supreme există practică neunitară în determinarea, pe calea regulatoarelor de competenţă, a instanţei competente teritorial să soluţioneze acţiuni în răspundere civilă delictuală având cauza juridică în comunicarea publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora şi/sau de prestaţii artistice din domeniul audiovizual fără deţinerea prealabilă a autorizaţiilor/ licenţei neexclusive de către utilizator şi fără plata remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi conexe.53. Este vorba, în mod evident, despre o problemă de drept, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, care a determinat soluţii diferite, decurgând, în esenţă, din modalitatea în care s-a interpretat, în materia răspunderii civile delictuale, locul producerii prejudiciului, element al angajării răspunderii şi, respectiv, criteriu de determinare a competenţei avut în vedere de dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă.54. De asemenea, dovada soluţionării diferite prin hotărâri definitive, pronunţate în regulator de competenţă, s-a făcut potrivit materialului anexat sesizării cu recurs în interesul legii.    VIII.2. Asupra fondului recursului în interesul legii55. Astfel cum s-a menţionat deja, în analiza condiţiei de admisibilitate referitoare la problema de drept ce a constituit obiect al interpretărilor şi dezlegărilor jurisprudenţiale diferite, aceasta constă în modalitatea în care, în determinarea instanţei competente teritorial să rezolve litigii privind angajarea răspunderii civile delictuale pentru comunicarea publică de fonograme de comerţ/de reproduceri ale acestora/de prestaţii artistice în domeniul audiovizual fără deţinerea prealabilă a licenţelor eliberate de organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), instanţa supremă s-a raportat la criteriul prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă şi înţelegerea sintagmei „locul unde s-a produs prejudiciul“.56. Identificând în mod unitar materia litigioasă, ca fiind una a răspunderii pentru fapta ilicită constând în folosirea neautorizată - adică fără solicitarea şi eliberarea prealabilă a licenţei care dă dreptul la utilizarea fonogramelor sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de gestiune colectivă [respectiv CREDIDAM şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR)] desemnate de ORDA - şi fără plata remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi ori producătorilor de fonograme, în acelaşi timp, instanţele au făcut aprecieri diferite asupra locului producerii prejudiciului care, alături de locul săvârşirii faptei, este criteriu de determinare a competenţei alternative [în afara instanţelor enumerate la art. 107-112 din Codul de procedură civilă, conform normei de trimitere din art. 113 alin. (1) din Codul de procedură civilă].57.
     În legătură cu această apreciere, unele hotărâri reţin că locul producerii prejudiciului este acela unde s-a săvârşit fapta ilicită, în timp ce, în orientarea jurisprudenţială contrară, acest loc al producerii prejudiciului este considerat cel în care ar trebui să se efectueze plata, respectiv sediul reclamantei (în speţă, al CREDIDAM sau UPFR, organismele care acţionează în numele titularilor drepturilor conexe) sau al băncii la care are deschis contul reclamanta şi în care urma să fie virate sumele de bani.    58. Faţă de modalitatea de săvârşire a faptei ilicite şi de felul în care se produce prejudiciul în astfel de speţe care au generat practica neunitară, locul în care apare consecinţa negativă asupra patrimoniului supus reparaţiei nu poate fi înţeles decât în sensul locului săvârşirii faptei vătămătoare.59. În primul rând, trebuie subliniat că finalmente prejudiciul se reflectă în patrimoniul titularilor de drepturi conexe (artişti interpreţi sau executanţi, respectiv producători de fonograme), chiar dacă în numele acestora acţionează organismele de gestiune colectivă (care au atribuţii de a colecta remuneraţiile şi de a le repartiza apoi titularilor, proporţional cu repertoriul utilizat), dar o fac în baza unui mandat legal, iar nu ca persoană îndreptăţită la plata remuneraţiei.60. În acelaşi timp, locul producerii prejudiciului nu poate fi acela în care pierderea pecuniară, ca urmare a neplăţii remuneraţiilor de către un utilizator neautorizat, este resimţită de organismul de gestiune colectivă (pus astfel în imposibilitate de a repartiza drepturile cuvenite titularilor), ci acela în care se săvârşeşte fapta ilicită, întrucât aceasta este însoţită de un prejudiciu produs instantaneu, iar nu de un prejudiciu care ar urma să fie produs în viitor, în mod succesiv sau colateral (prin ricoşeu), pentru a se pune problema unei disocieri între locul faptei ilicite şi acela al producerii consecinţelor păgubitoare.61. Astfel, comunicarea publică de fonograme sau a reproducerilor acestora ori a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, fără a exista în prealabil autorizaţia/licenţa pentru o astfel de operaţiune, şi în mod subsecvent (şi implicit) neplata remuneraţiilor cuvenite titularilor înseamnă, deopotrivă, că s-au produs faptul ilicit şi rezultatul păgubitor (în acelaşi loc). Existenţa acestui din urmă element (prejudiciul) este certă din chiar momentul săvârşirii faptei, iar determinarea întinderii lui este doar o chestiune de probaţiune şi de rezolvare a fondului raportului juridic, iar nu una care să influenţeze criteriul competenţei teritoriale.62. Sub acest aspect, al modalităţii în care se produce prejudiciul, cu repercusiuni în ce priveşte localizarea lui, în doctrină s-a făcut diferenţa între prejudiciul instantaneu, ca fiind acela ale cărui consecinţe se produc dintr-odată sau într-o perioadă de timp foarte scurtă, şi cel succesiv, adică acela care se produce continuu, într-o perioadă îndelungată de timp (când s-ar putea pune problema manifestării consecinţelor negative în alt loc decât acela în care a fost săvârşită fapta ilicită).63. În astfel de speţe, cum sunt cele care fac obiect de analiză pentru stabilirea competenţei teritoriale, prejudiciul este unul instantaneu şi cert din chiar momentul săvârşirii faptei ilicite, întrucât acela este momentul în care se aduce atingere drepturilor patrimoniale ale altor persoane prin utilizarea lucrărilor acestora fără autorizaţie şi fără plata remuneraţiei corespunzătoare.
    64. În plus, strâns legat de locul unde se săvârşeşte fapta ilicită este şi determinarea cuantumului acestui prejudiciu (fiind irelevant, ca atare, locul unde se efectuează plata), câtă vreme potrivit normelor metodologice (aprobate prin decizii ale ORDA), această cuantificare se realizează prin luarea în considerare a suprafeţei spaţiului în care a avut loc utilizarea neautorizată.65. Astfel fiind, raportat la aceste reglementări în materie, raţiunea identificării, în modalitatea menţionată, a locului producerii prejudiciului, ca fiind acela al săvârşirii faptei ilicite, îşi are fundamentul şi în considerente de bună administrare a justiţiei, respectiv a probelor necesare soluţionării cauzei, regăsite ca atare acolo unde s-a produs comunicarea publică neautorizată.66. Împrejurarea că, spre deosebire de vechile dispoziţii procedurale [art. 10 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă de la 1865], care stabileau doar locul săvârşirii faptei drept criteriu de luat în considerare pentru determinarea competenţei teritoriale, noul Cod de procedură civilă reglementează, prin prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9, şi locul producerii prejudiciului nu înseamnă că, ori de câte ori este vorba despre o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este posibil sau trebuie stabilite în mod distinct două locuri - al săvârşirii faptei ilicite şi respectiv al producerii prejudiciului - pentru a face aplicabilă norma procedurală. Dimpotrivă, decelarea celor două criterii trebuie realizată în mod particular, pentru fiecare caz în parte, în funcţie de conţinutul şi circumstanţele săvârşirii faptei ilicite, care pot însemna o suprapunere a locului săvârşirii faptei ilicite cu cel al producerii prejudiciului sau, dimpotrivă, existenţa lor separată.67. Extinderea, potrivit noului Cod de procedură civilă, a reperelor competenţei teritoriale alternative, în materia răspunderii civile delictuale, a fost determinată de necesitatea acoperirii acelor situaţii în care în mod evident locul producerii consecinţelor păgubitoare nu se suprapune cu acela al săvârşirii faptei ilicite (de exemplu, în cazul unui prejudiciu viitor, dar cert ca realizare ori succesiv, cu întindere mare în timp sau în cazul unui prejudiciu colateral, când o terţă persoană faţă de victima directă este cea care suportă consecinţele ilicitului săvârşit - art. 1.390 din Codul civil) şi care astfel rămânea în afara unei statuări a normei pozitive.68. A considera însă că loc al producerii prejudiciului este locul unde ar trebui să se facă plata remuneraţiilor înseamnă deopotrivă a adăuga un criteriu la textul de lege şi a confunda locul producerii (naşterii) prejudiciului cu acela al stingerii (prin plată) a acestuia.69. De aceea, nici sediul creditorului şi nici sediul unităţii bancare unde acesta are cont deschis nu se pot constitui în criterii legale din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, de luat în considerare la determinarea competenţei teritoriale.70. În acelaşi sens, trimiterea la dispoziţiile art. 1.494 alin. (1) lit. a) din Codul civil nu poate susţine respectiva interpretare, pentru a atrage o competenţă în funcţie de locul plăţii.
    71. Pe de o parte, pentru că, aşa cum s-a arătat, locul plăţii (adică al stingerii prejudiciului) nu este un criteriu prevăzut de lege pentru stabilirea competenţei teritoriale şi, pe de altă parte, întrucât norma de drept material menţionată este incidentă, în principiu, în materia răspunderii contractuale, iar în materia răspunderii delictuale doar în măsura în care există o obligaţie de plată deja stabilită, care trebuie executată. Separat de faptul că norma are în vedere executarea obligaţiei (adică stingerea prejudiciului, iar nu producerea sau naşterea acestuia), ea nu poate viza, raportat la materia care interesează, decât o situaţie ulterioară atât învestirii instanţei (deci momentului verificării competenţei teritoriale), cât şi obţinerii unui titlu (adică pronunţării unei hotărâri judecătoreşti favorabile), pentru a face posibilă, cum spune textul, executarea „la domiciliul sau, după caz, la sediul creditorului la data plăţii“.72. De aceea, locul plăţii nu se circumscrie criteriilor legale prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, el neputând fi asimilat locului producerii prejudiciului, câtă vreme este, în realitate, prin efectele pe care le produce plata, locul stingerii obligaţiei (în speţă, a prejudiciului creat prin utilizarea neautorizată de fonograme de comerţ sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual şi neplata remuneraţiilor aferente).73. Dimpotrivă, a considera că locul plăţii este cel în care sa produs prejudiciul înseamnă, în realitate, a înlocui criteriul legal cu unul jurisprudenţial, pentru că într-o asemenea ipoteză nu este vorba doar despre o evaluare jurisdicţională în funcţie de locul producerii consecinţelor faptului vătămător, ci chiar de o schimbare a criteriului prevăzut de lege, câtă vreme condiţia naşterii (producerii) prejudiciului este înlocuită cu stingerea acestuia.74. Or, atunci când legiuitorul a considerat că locul plăţii este criteriu de determinare a competenţei teritoriale alternative, a prevăzut aceasta în mod expres, ca în cazul reglementat de art. 113 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă („instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare“).75. În sensul aceleiaşi interpretări, al identificării sau suprapunerii locului producerii prejudiciului cu acela al săvârşirii faptei ilicite se află şi reglementarea comunitară [care a inspirat norma internă, a art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă], compatibilitatea Codului de procedură civilă cu legislaţia comunitară în materie făcând parte din standardele noului act normativ, după cum se arată în expunerea de motive la acesta.76. Doar aparent diferită de conţinutul art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, norma art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 - care prevede că, în materie delictuală şi cvasidelictuală, competenţa aparţine instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă - a fost în mod constant interpretată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în sensul în care aceasta vizează atât locul materializării prejudiciului, cât şi pe cel unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în faţa instanţei de la unul din cele două locuri (Hotărârea din 30 noiembrie 1976, Bier, 21/76, EU:C:1976:166, pct. 24 şi 25, Hotărârea din 16 mai 2013, Melzer, C-228/11, EU:C:2013:305, pct. 25, Hotărârea din 5 iunie 2014, Coty Germany, C-360/12, EU:C:2014:1318, pct. 46).77. Art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 [echivalent actualului art. 7 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială] materializează una din competenţele speciale, derogatorii de la regula instituită prin art. 2 alin. (4), a competenţei instanţei de la domiciliul pârâtului, astfel că aceasta trebuie interpretată în mod autonom şi strict, ceea ce nu permite o interpretare dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit de Regulament (în acest sens, Hotărârea din 5 iunie 2014, Coty Germany, precizată, pct. 43-45).78. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, norma de competenţă specială prevăzută de art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 se întemeiază pe existenţa unei legături deosebit de strânse între litigiu şi instanţele de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă ori cele de la locul materializării prejudiciului, care justifică atribuirea competenţei în favoarea lor, pentru motive legate de buna administrare a justiţiei şi de organizare utilă a procesului, acestea fiind considerate cele mai adecvate să se pronunţe asupra cauzei din raţiuni de proximitate faţă de litigiu şi de facilitate a administrării probelor.79. În acest sens, câteva exemple din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt relevante şi asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii de faţă.80. Astfel, locul producerii prejudiciului, în sensul normei de competenţă anterior enunţate, s-a stabilit că este „locul în care fapta cauzală, ce angajează răspunderea civilă delictuală sau cvasidelictuală, a produs în mod direct efectele vătămătoare asupra victimei imediate. Drept urmare, regula de competenţă în discuţie nu poate fi interpretată ca autorizând un reclamant care invocă un prejudiciu pretins a fi consecinţa prejudiciului suferit de alte persoane, victime directe ale faptei prejudiciabile, să cheme în judecată pe autorul faptei în faţa instanţelor de la locul în care reclamantul însuşi a constatat paguba adusă patrimoniului său“ (Hotărârea din 11 ianuarie 1990, Dumez, C220/88).81. De asemenea, s-a arătat că expresia „locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă“ nu poate fi interpretată în mod extensiv, aşa încât să includă orice loc unde se pot concretiza consecinţele prejudiciabile ale unei fapte care a dat naştere deja unui prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc (Hotărârea din 19 septembrie 1995, Marinari, C-364/93, EU:C:1995:289, pct. 14).82. Cât priveşte locul materializării prejudiciului, Curtea a precizat că această expresie nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului şi unde s-ar afla centrul intereselor acestuia pentru singurul motiv că ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său, care s-a produs şi a fost suferită în alt stat membru (Hotărârea din 10 iunie 2004, Kronhofer, C-168/02, EU:C:2004:364, pct. 21).83. Faptul că societatea reclamantă a făcut plata sumei de bani invocată drept prejudiciu, rezultat din condiţiile defectuoase ale negocierii unui contract pe teritoriul altui stat (acuzându-se în cauză o neglijenţă la redactarea textului unui contract privind opţiunea de cumpărare a unui pachet de acţiuni) prin virament, dintr-un cont bancar pe care îl deţinea în ţara sediului său social, nu califică acest loc ca fiind cel al producerii prejudiciului, o atare împrejurare nefiind „factor de legătură relevant“ în temeiul art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (Hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music, C-12/15, pct. 38), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând astfel şi în considerarea observaţiei că o societate precum reclamanta ar fi putut alege între mai multe conturi bancare din care ar fi putut achita cuantumul sumei invocate drept prejudiciu.
    84. Atunci când a recunoscut o competenţă în favoarea instanţelor de la domiciliul reclamantului, în temeiul materializării prejudiciului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că a avut în vedere faptul că prejudiciul se produce în mod direct în contul bancar al acestuia deschis la o bancă din raza acestor instanţe, constatare care se inserează în contextul special al cauzei, caracterizată prin existenţa unor împrejurări care au concurat la atribuirea competenţei în favoarea acelor instanţe (Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa C-375/13, EU:C:2015:37).85. Cauza Zuid-Chemie BV, în care s-a pronunţat Hotărârea din 16 iulie 2009, evocată în opinia jurisprudenţială care susţine competenţa instanţei de la domiciliul/sediul reclamantului, ca instanţă de la locul în care fapta ilicită îşi produce efectele prejudiciabile (identificate, potrivit acestei opinii, în neîncasarea remuneraţiilor cuvenite pentru drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale datorate pentru comunicarea publică a acestora), nu reflectă o altă viziune ori soluţie jurisprudenţială a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în legătură cu determinarea instanţei în raport cu criteriul materializării prejudiciului şi nu susţine adoptarea altei soluţii nici în dreptul intern, căci ea nu constituie decât rezultatul aplicării aceloraşi dezlegări de principiu, exemplificate anterior, la o situaţie particulară a respectivei cauze, caracterizată prin aceea că sediul societăţii reclamante a fost identificat ca loc al producerii prejudiciului (constând în obţinerea unui produs imposibil de utilizat conform destinaţiei, prin utilizarea ca materie primă a unui produs neconform achiziţionat de la societatea pârâtă), care îl depăşea pe cel inerent produsului neconform achiziţionat (materia primă).86. Prin urmare, concluzia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este identic cu locul săvârşirii faptei ilicite constând în realizarea comunicării publice de opere protejate în absenţa autorizării prealabile şi a plăţii remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi/executanţi sau producătorilor de fonograme concordă şi cu raţionamentele juridice dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; pierderea patrimonială survine chiar în locul în care a fost săvârşită fapta ilicită şi a avut loc încălcarea dreptului conex de autor, prin producerea unui prejudiciu instantaneu, astfel că stabilirea competenţei în funcţie de acesta răspunde şi cerinţelor de facilitare a administrării probelor şi de organizare utilă a justiţiei. În acelaşi timp, sediul/domiciliul reclamantului ori cel al băncii la care acesta are un cont deschis, ca loc în care se reflectă efectele patrimoniale ale faptei ilicite sau în care are loc plata, sunt nerelevante din perspectiva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. (9) din Codul de procedură civilă, neputând constitui nici loc al săvârşirii faptei ilicite şi, pentru argumentele expuse anterior, nici loc al producerii prejudiciului.    87. Pentru toate aceste considerente,ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:
    Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 din Codul de procedură civilă stabileşte că sintagma „loc al producerii prejudiciului“ în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde locului săvârşirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plăţii prejudiciului.Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2021.
    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    CORINA-ALINA CORBU
    Magistrat-asistent,
    Elena Adriana Stamatescu    -----




    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!
    logo Blog