Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (17.01.2022), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 430 din 17 iunie 2021referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, şi ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1136 din 26 noiembrie 2021Data intrării în vigoare 26-11-2021


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Mariţiu- magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 504 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gligorie Ioan Lazăr în Dosarul nr. 45.716/3/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.138D/2018.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 6 mai 2021, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 8 iunie 2021, dată la care, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 16 iunie 2021, dată la care, având în vedere cererea de amânare a şedinţei de deliberare şi ţinând seama de art. 57 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 17 iunie 2021, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:3. Prin Decizia nr. 2.151 din 30 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 45.716/3/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 504 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gligorie Ioan Lazăr în cadrul soluţionării recursului formulat de autorul excepţiei împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale în măsura în care se tinde, în procesele penale, pe de-o parte, la restrângerea răspunderii civile a statului doar la cazurile de eroare judiciară prevăzute de dispoziţiile procesual penale ale art. 504, iar, pe de altă parte, la înlăturarea răspunderii civile delictuale a magistraţilor, aşa cum aceasta este prevăzută de prevederile art. 998-1000 din Codul civil din 1864.5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. Arată că susţinerile autorului excepţiei nesocotesc chiar prevederea de ordin constituţional a art. 52 alin. (3), care a fost dezvoltată la nivel de lege prin cele două dispoziţii normative contestate. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Răspunderea patrimonială a statului, dar şi cea a judecătorilor şi procurorilor este instituită la nivel de principiu constituţional şi poate interveni în condiţiile imperative şi limitative instituite prin lege, respectiv în circumstanţele art. 504 (actual, art. 538-539) din Codul de procedură penală sau ale art. 96 din Legea nr. 303/2004. Această răspundere este circumscrisă întotdeauna cazului de eroare judiciară, noţiune care nu desemnează altceva decât tot o faptă ilicită care este săvârşită de organele autorităţii judecătoreşti în activitatea lor. Teza autorului excepţiei nesocoteşte, deopotrivă, fundamentul răspunderii patrimoniale a statului - care este una obiectivă, iar nu bazată pe culpă, ci pe rolul acestuia de garant al activităţii autorităţii judecătoreşti - şi raţiunea reglementării mecanismului de angajare a răspunderii patrimoniale a judecătorilor şi procurorilor, care dă expresie mijloacelor de asigurare a independenţei acestora, prin evitarea supunerii activităţii lor unor presiuni nejustificate. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,
    examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.9. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, deşi autorul excepţiei şi instanţa judecătorească fac referire la art. 504 din Codul de procedură penală, din modul de reglementare, precum şi din susţinerile autorului excepţiei rezultă că acesta are în vedere dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală din 1968. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată cu neconstituţionalitatea acestora înainte de modificările aduse prin Legea nr. 242/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018. Astfel, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, şi ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:– Art. 96 din Legea nr. 303/2004:(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
    (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.
    – Art. 504 din Codul de procedură penală din 1968:Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
    10. Autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 22 referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi din cererea de chemare în judecată, rezultă că autorul acestora apreciază că este victima unei erori judiciare, deoarece a fost trimis în judecată în mod nejustificat prin rechizitoriu, fapt ce i-a cauzat imense prejudicii de ordin moral şi material, imaginea şi reputaţia sa având de suferit. Aşa fiind, autorul excepţiei a solicitat acordarea unor despăgubiri, invocând în acest sens dispoziţiile civile referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998-1000 din Codul civil din 1864). În acest context, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, solicitând declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, şi ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul că aceste dispoziţii nu permit persoanelor interesate să solicite repararea pagubei în caz de eroare judiciară şi prin alte proceduri judiciare, precum cea referitoare la răspunderea civilă delictuală.12. Aşa fiind, examinând excepţia de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte imposibilitatea tragerii la răspundere a procurorului pentru întocmirea greşită a actului de inculpare şi de trimitere în judecată, Curtea, prin Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015, şi Decizia nr. 284 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 3 iulie 2020, a constatat că „din perspectiva reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, legiuitorul a distins după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procese penale sau în alte procese; în ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, dispoziţiile legale criticate - art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 - au făcut trimitere la dispoziţiile din Codul de procedură penală, iar în ce priveşte eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleaşi norme - art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 - au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului cu condiţia ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie aşa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidenţă în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă de achitare“.13. Curtea a reţinut că nemulţumirea autorului excepţiei izvorăşte dintr-o cauză în care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracţiuni. Pentru a fi pusă în discuţie o eventuală reparare de prejudicii ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă, potrivit dispoziţiilor art. 536 din Codul de procedură penală, într-o condamnare definitivă şi pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalităţii între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată şi o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, prezumţie care nu poate fi înlăturată de existenţa unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea „de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă“ (a se vedea Decizia nr. 412 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 3 iunie 2011).14. Cu toate acestea, Curtea a constatat că „poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale, ci pe tipul de eroare ce izvorăşte din alte procese. Astfel, în măsura în care un procuror îşi exercită atribuţiile specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condiţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004“, putând fi sesizată Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât, potrivit art. 99^1 din aceeaşi lege, „există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane“, şi „există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual“. Totodată, Curtea a reţinut că „în măsura în care, în exercitarea atribuţiilor specifice, un magistrat săvârşeşte o infracţiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acţiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, şi acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidenţa erorii judiciare, fiind vorba aşadar de răspunderea statului în condiţiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situaţii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de drept comun, ţinând de specificitatea fiecărui caz în parte“.15. În concluzie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, „deoarece, pe de o parte, situaţia juridică a cetăţenilor care au fost vătămaţi printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămaţi de conduita magistraţilor în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de alţi cetăţeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemaţi direct în judecată, pentru magistraţi, Constituţia, şi nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a acestora“.
    16. Curtea a mai reţinut că, potrivit art. 132 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, sens în care toate actele întocmite de aceştia, în funcţie de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înfăptuiesc justiţia.17. Totodată, Curtea a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noţiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, care „relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale şi decurge din ideea de eroare de fapt săvârşită de instanţa care, fiind chemată să se pronunţe asupra temeiului unei acuzaţii penale, pronunţă condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noţiunea de «eroare judiciară», instanţa europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era «incompletă şi părtinitoare» nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică greşelile din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunţată în Cauza Giuran împotriva României, paragrafele 32, 40)“. Mai mult, Curtea a invocat şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătoreşti, a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiţia ca aceasta să fie pronunţată în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiţie se apreciază în funcţie de nivelul de claritate şi precizie al normei, de caracterul intenţionat al încălcării şi de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (a se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 - Kobler împotriva Austriei, paragrafele 36, 51, 53 şi 55). Or, Curtea Constituţională a observat că, în condiţiile în care întocmirea nelegală a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanţele de judecată competente să se pronunţe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, „nu poate fi pusă în discuţie existenţa unei hotărâri judecătoreşti vătămătoare“.18. În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 16 noiembrie 2006, a constatat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită „în condiţiile legii“. Cu acelaşi prilej, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate fac parte din cap. IV „Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal“ al titlului IV „Proceduri speciale“ din Codul de procedură penală (din 1968) şi stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Prin urmare, faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ doar aceste situaţii nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite.19. De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 16 decembrie 2010, a constatat că persoanele îndreptăţite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluţie definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive şi care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008, pronunţată în Cauza Matveyev împotriva Rusiei, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiţionale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părţi, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, aşadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate.20. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legiiDECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gligorie Ioan Lazăr în Dosarul nr. 45.716/3/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, şi ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 iunie 2021.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Mariţiu
    -----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!