Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (27.01.2022), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 484 din 13 iulie 2021referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1139 din 26 noiembrie 2021Data intrării în vigoare 26-11-2021



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Cristina Teodora Pop- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Voicu Vasilica Mihaela în Dosarul nr. 5.716/180/2018 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.032D/2018.2.
    La apelul nominal se constată lipsa autoarei excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că principiul constituţional al egalităţii în drepturi nu este aplicabil persoanelor care se află în situaţii diferite, sub aspectul caracterului privativ sau neprivativ de libertate al pedepselor la care sunt condamnate, persoanele aflate în cele două situaţii neputând beneficia de acelaşi tratament juridic. În ceea ce priveşte nevoile copilului, ele a fost examinate inclusiv în legătură cu amânarea sau întreruperea executării pedepsei în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, făcându-se trimitere la Decizia nr. 146 din 12 martie 2020. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 27 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.716/180/2018, Judecătoria Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Voicu Vasilica Mihaela într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de întrerupere a executării pedepsei. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că vârsta de un an prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală este reglementată în mod arbitrar, întrucât un copil are nevoie de îngrijire maternă şi după această vârstă, în mod special în condiţiile în care acesta are probleme de sănătate. În acest context, autoarea excepţiei arată că este mama unui copil în vârstă de un an şi jumătate ce are nevoie urgentă de o intervenţie chirurgicală. Mai mult, se susţine că norma juridică criticată nu respectă principiul interesului superior al copilului. Se susţine, totodată, că prevederile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi, prin aceasta, dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 126 din Constituţie, întrucât nu permit judecătorului să aprecieze cu privire la necesitatea şi proporţionalitatea măsurii întreruperii executării pedepsei, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Se arată, totodată, că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 49 alin. (2) - care statuează că alte măsuri de protecţie a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege -, întrucât şi soluţia legislativă a întreruperii executării pedepsei de către condamnata care are un copil mic, chiar dacă vârsta acestuia depăşeşte un an, constituie tot o formă de protecţie. Se mai arată că textul criticat nu este corelat cu legislaţia referitoare la concediile pentru îngrijirea copilului, care prevede termene de 2 şi, respectiv, 3 ani în care copiii beneficiază de îngrijirea părinţilor. Se susţine că, din această perspectivă, mama care se află în executarea unei pedepse privative de libertate este discriminată faţă de cea care se află în libertate. Se face trimitere la Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Alexandru Enache împotriva României. 6. Judecătoria Bacău - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că susţinerile autoarei excepţiei sunt contrare viziunii avute de legiuitor cu prilejul adoptării dispoziţiilor legale criticate. Se susţine că persoana condamnată care se află în executarea unei pedepse privative de libertate şi care are calitatea de mamă a unui copil cu vârsta mai mare de un an se află într-o situaţie diferită de cea a unei femei care este mama unui copil de o vârstă similară, dar care nu a fost condamnată la o astfel de pedeapsă, întrucât în privinţa celei dintâi a fost stabilită vinovăţia sub aspectul săvârşirii unor fapte antisociale. Se arată că, prin comiterea unor fapte antisociale, femeia care este şi mamă îşi asumă, de la bun început, consecinţele juridice ale acţiunilor sau inacţiunilor sale, inclusiv separarea temporară de copii. În fine, se susţine că legiuitorul nu a avut în vedere, cu prilejul reglementării dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, ipoteza copilului bolnav a cărui afecţiune necesită pentru vindecare o intervenţie chirurgicală. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine că autoarea critică, în realitate, dispoziţiile art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: – Art. 589 alin. (1) lit. b):(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri: [...]b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.“;
    – Art. 592 alin. (1): „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiaşi articol, iar în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), şi la cererea administraţiei penitenciarului.“
    11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, ale art. 16 alin. (2) cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 49 alin. (2) referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor şi ale art. 126 referitoare la instanţele judecătoreşti. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1026 din 20 decembrie 2019, instanţa de contencios constituţional constatând că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională. Însă criticile de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză sunt diferite de cele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, întrucât autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (2), ale art. 49 alin. (2) şi ale art. 126 din Constituţie, în ipoteza în care o condamnată are un copil mai mare de un an care are nevoie de îngrijiri medicale. Prin urmare, Curtea se va pronunţa pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate.13. Referitor la termenul de un an reglementat prin dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, acesta a fost prevăzut de legiuitor drept cauză de amânare şi, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, în vederea asigurării depăşirii de către minor şi de către mama acestuia a urmărilor sarcinii şi ale naşterii, timpul de un an fiind termenul considerat adecvat pentru atingerea scopului anterior menţionat. În acelaşi sens a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 68, prin care s-a afirmat că posibilitatea de a obţine amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, aşadar, dincolo de urmările sarcinii mamei şi ale naşterii.14. În ceea ce priveşte cazul minorului care a împlinit vârsta de un an, soluţionarea criticii de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză presupune analiza de către instanţa de contencios constituţional a două ipoteze distincte: 1. ipoteza în care tatăl minorului mai mare de un an este cunoscut şi are capacitatea fizică şi juridică necesară pentru a se îngriji de creşterea şi educarea minorului; 2. ipoteza în care tatăl minorului în cauză nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creşterea şi educarea minorului. 15. Referitor la cea dintâi ipoteză anterior menţionată, prin Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, precitată, paragrafele 26, 28 şi 29, Curtea a constatat că, din perspectiva dreptului de a îngriji copilul - componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieţii de familie consacrat de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituţie -, bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situaţie similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeaşi vârstă, iar diferenţa de tratament între cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoaşterii posibilităţii amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. De asemenea, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a observat că, potrivit acesteia, în materia concediului pentru creşterea copilului şi a indemnizaţiei de concediu parental, bărbaţii se află într-o situaţie similară cu cea a femeilor (a se vedea Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza Petrovic împotriva Austriei, paragraful 36) şi că dincolo de diferenţele care pot exista între tată şi mamă în relaţia lor cu copilul, în ceea ce priveşte îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbaţii şi femeile se află în situaţii analoage [a se vedea Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 132]. Totodată, Curtea a reţinut că, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deşi instituţia amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esenţial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii, totuşi, în problema de a şti dacă, în timpul primului an de viaţă al copilului, un tată condamnat se găseşte într-o situaţie similară celei a unei mame condamnate, considerentele reţinute în cauzele Petrovic împotriva Austriei şi Konstantin Markin împotriva Rusiei, citate anterior, sunt pe deplin aplicabile în speţă. Curtea Constituţională a mai reţinut că, într-adevăr, instituţia amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului, cu scopul de a se asigura că el primeşte atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Or, chiar dacă pot exista diferenţe în relaţia lor cu copilul, atât mama, cât şi tatăl pot acorda această atenţie şi aceste îngrijiri.
    16. Or, având în vedere aceste considerente, cu atât mai mult, tatăl minorului ce a împlinit vârsta de un an, care este în libertate şi care nu se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a creşte şi de a educa minorul, va fi cel căruia îi va reveni obligaţia de a se ocupa de îngrijirea acestuia, inclusiv în situaţia invocată de autoarea excepţiei, în care minorul are nevoie de îngrijiri medicale. De altfel, soluţia juridică anterior enunţată constituie o aplicare directă a principiului interesului superior al copilului, având în vedere nevoia acestuia de a fi crescut, educat, îngrijit etc. de unul dintre părinţii săi naturali şi de a se afla în preajma acestuia. În acest sens, Curtea menţionează că principiul interesului superior al copilului este reglementat la art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, care prevede, la alin. (2) şi (3), că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie şi că acest principiu este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Acelaşi act normativ prevede, la art. 4 lit. a), definiţia noţiunii de „copil“, prin care se înţelege „persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii“.17. Referitor la cea de-a două ipoteză mai sus enunţată, în care tatăl minorului nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creşterea şi educarea minorului, în privinţa acestuia din urmă se instituie tutela, având ca temei legal fie dispoziţiile art. 511 din Codul civil - care prevăd că „în cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela“ -, fie pe cele ale art. 110 din Codul civil - potrivit cărora „tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele -, fie dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 272/2004, care prevăd la alin. (1) că „orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă“, iar la alin. (2), că „protecţia prevăzută la alin. (1) include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege, adopţia“ şi că „în alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică“. 18. Instituţia tutelei este, conform art. 106 alin. (1) din Codul civil, o formă de ocrotire a minorului, alături de ocrotirea asigurată de părinţi, de darea în plasament şi de alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege. Aceasta se instituie, potrivit art. 107 alin. (1) din Codul civil, de către instanţa de tutelă şi de familie stabilită potrivit legii, denumită în cuprinsul Codului civil „instanţa de tutelă“. Conform art. 45 din Legea nr. 272/2004, instanţa de tutelă este instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul. Instituirea tutelei are loc potrivit unei proceduri prin care, potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 107 din Codul civil, cererile de instituire a tutelei se soluţionează de îndată. De asemenea, art. 108 din Codul civil prevede două mijloace juridice de ocrotire a minorului, arătând că ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Codului civil, precum şi de către consiliul de familie, ca organ consultativ. Aşadar, pe lângă instituţia tutelei şi în scopul completării ocrotirii asigurate prin aceasta, instanţa de tutelă poate constitui şi consiliul de familie, procedură care are loc, conform art. 108 alin. (2) din Codul civil, la cererea persoanei interesate. În situaţia în care nu se constituie consiliul de familie, alin. (3) al articolului anterior menţionat prevede că atribuţiile acestuia vor fi exercitate de către instanţa de tutelă. 19. Mai mult, Legea nr. 272/2004 prevede, la capitolul II, intitulat „Drepturile copilului“, dispoziţii referitoare la drepturi şi libertăţi civile ale copilului, la mediul familial şi îngrijirea alternativă, la sănătatea şi bunăstarea copilului, la educaţie şi la activităţi recreative şi culturale, iar la capitolul III, intitulat „Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi“, dispoziţii comune cu caracter general ce au în vedere inclusiv categoria de copii analizată în prezenta cauză, dispoziţii referitoare la plasament şi la plasamentul în regim de urgenţă, precum şi prevederi referitoare la supravegherea specializată şi la monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială în privinţa copiilor. Astfel, Legea nr. 272/2004 reglementează, la art. 54, noţiunea de „protecţie specială a copilului“, ca reprezentând „ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora“, iar la art. 55 alin. (1), faptul că beneficiază copilul de protecţia specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. Totodată, art. 56 coroborat cu art. 119 din aceeaşi lege reglementează serviciile de protecţie specială a copilului. În acest sens, potrivit art. 119 din Legea nr. 272/2004, pentru prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi pentru realizarea protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, se organizează şi funcţionează următoarele tipuri de servicii: a) servicii de zi; b) servicii de tip familial; c) servicii de tip rezidenţial. Serviciile de protecţie specială anterior enumerate sunt definite şi reglementate, în mod distinct, la art. 120, 121 şi 123 din Legea nr. 272/2004. Totodată, art. 125 din Legea nr. 272/2004 prevede că pentru asigurarea protecţiei speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, consiliul judeţean şi, respectiv, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti au obligaţia să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial şi de tip rezidenţial, potrivit nevoilor identificate la nivelul unităţii lor administrativ-teritoriale, precum şi că, în funcţie de nevoile evaluate ale copiilor plasaţi, consiliul judeţean poate organiza şi dezvolta şi servicii de zi. Nu în ultimul rând, art. 126 din Legea nr. 272/2004 prevede că persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial, constituite şi acreditate în condiţiile legii, pot desfăşura activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi al protecţiei speciale a acestuia.20. Analizând dispoziţiile legale mai sus invocate, Curtea constată că legislaţia în vigoare asigură, în privinţa minorului mai mare de un an aflat în ipoteza invocată de autoarea excepţiei, numeroase mijloace juridice de protecţie a drepturilor şi intereselor acestuia, protecţie care acoperă, în mod implicit, şi nevoile de asistenţă medicală ale minorului. 21. Referitor la cazurile de amânare şi, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, prin Decizia nr. 146 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 29 iunie 2020, paragrafele 17 şi 21, Curtea a reţinut că atât amânarea executării pedepsei, cât şi întreruperea executării pedepsei reprezintă excepţii de la regula executării de îndată şi în mod continuu a pedepselor privative de libertate. Aceste excepţii au ca fundament faptul că persoana condamnată se găseşte în situaţii în care executarea pedepsei cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă ar afecta grav existenţa acesteia sau a membrilor familiei. Prin urmare, întrucât reprezintă excepţii de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detenţiunea pe viaţă, Curtea a reţinut că ipotezele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situaţiile care, prin natura lor, impun incidenţa unui asemenea regim juridic. Aşa fiind, aceste excepţii sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, având în vedere necesitatea menţinerii unei corecte proporţionalităţi între interesul individual al persoanei condamnate şi interesul public privind executarea pedepselor, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătoreşti definitive de condamnare.22. Totodată, prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, paragraful 16, Curtea a constatat că amânarea şi întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepţii de la regula executării de îndată şi în mod continuu a hotărârilor penale definitive şi, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spaţiile de detenţie. Aceste excepţii sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute la art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală. Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală] şi faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală], fiind situaţii considerate de legiuitor ca având o semnificaţie deosebită pentru viaţa şi existenţa persoanei condamnate, care pot justifica şi, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă.
    23. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu sunt de natură a încălca prevederile constituţionale ale art. 49 alin. (2) referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor, nevoia de îngrijire (inclusiv de îngrijire medicală) a copilului care a împlinit vârsta de un an, în situaţia în care mama acestuia execută o pedeapsă penală privativă de libertate, fiind asigurată prin dispoziţiile legale mai sus analizate.24. Mai mult, având în vedere caracterul excepţional al instituţiilor amânării şi întreruperii executării pedepsei, Curtea constată că vârsta de un an prevăzută în cuprinsul art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală a fost apreciată de legiuitor ca fiind de natură a realiza un just echilibru între interesul privat al mamei condamnate aflate în executarea unei pedepse privative de libertate şi cel al copilului acesteia de a depăşi urmele lăsate de naştere şi, respectiv, perioada imediat următoare acesteia şi nevoia statului de asigurare a ordinii publice, prin punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale definitive. Aşa fiind, criteriul anterior menţionat este unul obiectiv şi rezonabil, acesta justificând tratamentul juridic diferit reglementat în privinţa amânării şi întreruperii executării pedepsei pentru mama care are un copil mai mic de un an şi cea care, aflându-se în aceeaşi situaţie juridică reglementată prin ipoteza normei procesual penale analizate, are un copil care a împlinit vârsta anterior menţionată. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută încălcarea, prin prevederile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, a principiului egalităţii în drepturi reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la acesta, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiaşi categorii de subiecte de drept sau unor situaţii care nu se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 263 din 24 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 18 martie 2009).25. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 126 din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei va proceda la pronunţarea unei soluţii în acord cu limitele stabilite prin art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, iar acestea, astfel cum rezultă din considerentele mai sus invocate, au fost reglementate de legiuitor conform politicii sale penale, în acord cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Voicu Vasilica Mihaela în Dosarul nr. 5.716/180/2018 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2021.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Cristina Teodora Pop
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!