Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (01.07.2022), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 553 din 14 septembrie 2021referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 489 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 612 din 22 iunie 2022Data intrării în vigoare 22-06-2022


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Ingrid Alina Tudora- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 489 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Timmobilia - S.R.L., cu sediul social în Timişoara, în Dosarul nr. 2.110/30/2018 al Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.808D/2018.2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Menţionează, de asemenea, că autorităţile locale au posibilitatea prevăzută de lege de majorare a impozitelor şi taxelor locale, însă nu se poate considera că această atribuţie legală reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al autoarei excepţiei. Precizează, totodată, că procedura de aplicare a acestor majorări de impozite şi taxe este prevăzută în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Sentinţa civilă nr. 1.538 din 31 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.110/30/2018, Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 489 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea Timmobilia - S.R.L. cu sediul social în Timişoara, într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ individual, respectiv a unei hotărâri din 2017 a consiliului local, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin primar Nicolae Robu.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că reglementarea criticată contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind insuficient de precisă şi clară în legătură cu criteriile care stau la baza supraimpozitării, proprietarii fiind puşi în imposibilitatea de a prevedea în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, putând fi supraimpozitaţi în mod arbitrar, fără nicio justificare rezonabilă. Se arată că un impozit reprezintă o plată către stat, obligaţie a proprietarilor, raportat la valoarea intrinsecă a clădirii („averea“). Alte elemente (modul de exercitare de către proprietar a dreptului de proprietate şi estetica imobilului) nu pot avea o influenţă în privinţa valorii impozitului. Majorarea impozitului nu este o plată datorată de proprietar pentru avere (valoarea imobilului), ci reprezintă o sancţiune contravenţională deghizată, prin care se pedepseşte un comportament pretins nelegal. Or, în opinia autoarei excepţiei, este vădit neconstituţională obligarea la plata unei sume de bani care, în realitate, nu are natura juridică a unui impozit. Potrivit Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, impozitul este unic şi pentru fiecare impozit se emite o singură declaraţie de impunere raportat la valoarea de impozitare a imobilului, însă, în privinţa impozitului majorat, se emite o declaraţie de impunere distinctă, ceea ce arată din nou că, în realitate, această sumă percepută suplimentar este o sancţiune. Totodată, se mai susţine că, drept urmare a prevederilor art. 489 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, proprietarii de clădiri nu sunt egali în faţa legii, ei putând să fie impozitaţi suplimentar fără niciun criteriu clar care să justifice un tratament diferit. Menţionează că art. 489 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal utilizează termenul „neîngrijite“ fără a-l defini şi fără o corelare a stării de neîngrijire a imobilului cu mărirea de până la 500% a impozitului, ceea ce are drept consecinţă o impozitare suplimentară pe baza unor criterii arbitrare, iar prin majorarea cu 500% a impozitului pentru unii proprietari se încalcă însuşi dreptul de proprietate al proprietarului clădirii, precum şi principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale. Aşa fiind, fără o justificare raţională, unii proprietari de clădiri sunt obligaţi la o contribuţie vădit exagerată şi injustă (de până la 5 ori mai mare faţă de restul proprietarilor) la cheltuielile publice. În fine, apreciază ca fiind încălcate şi dispoziţiile art. 139 din Constituţie, deoarece legea nu stabileşte limitele şi condiţiile în care poate să fie majorat impozitul, ci se acordă posibilitatea ca acesta să fie stabilit în mod arbitrar de consiliile locale sau judeţene, prin acte juridice inferioare legii.6. Tribunalul Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 489 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal este neîntemeiată. Astfel, instanţa arată că nu se poate susţine că posibilitatea de majorare a impozitelor şi taxelor locale, recunoscută autorităţilor locale prin acte administrative emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 215/2001, reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al cetăţenilor. O condiţie esenţială pentru ca o ingerinţă să fie considerată compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este ca aceasta să fie legală, să urmărească un interes public legitim şi să fie proporţională cu scopul urmărit. Or, din această perspectivă, instanţa susţine că în prezenta cauză aceasta este prevăzută de lege, respectiv în reglementarea privind majorarea impozitelor şi taxelor locale în anumite situaţii, şi urmăreşte un scop legitim, adică acela de a asigura existenţa sumelor în bugetele autorităţilor publice locale, precum şi de a determina proprietarii de clădiri să le întreţină şi să efectueze reparaţiile ce se impun pentru a proteja siguranţa celorlalţi cetăţeni. 7. Instanţa apreciază că prevederile art. 489 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal nu aduc atingere nici principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, principiu care presupune existenţa unor situaţii de fapt identice, la care trebuie să se aplice un regim juridic identic, întrucât, în speţă, această dispoziţie se aplică tuturor persoanelor care se regăsesc în situaţiile prevăzute de norma legală, fără nicio distincţie. 8. De asemenea, apreciază că reglementarea criticată nu contravine nici dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 56 şi ale art. 139 din Legea fundamentală, întrucât procedura de aplicare a majorării impozitelor şi taxelor locale este prevăzută de normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016.
    9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut în dispozitivul actului de sesizare, îl constituie prevederile art. 489 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015. Din examinarea notelor scrise depuse la dosar, Curtea constată însă că, în concret, autoarea excepţiei critică numai conţinutul normativ cuprins în alin. (5) şi (6) ale art. 489 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care constituie, astfel, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate. Potrivit textului de lege criticat, (5) Consiliul local poate majora impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la 500% pentru clădirile şi terenurile neîngrijite, situate în intravilan.(6) Criteriile de încadrare în categoria clădirilor şi terenurilor prevăzute la alin. (5) se adoptă prin hotărâre a consiliului local.“
    13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) - Egalitatea în drepturi, ale art. 44 alin. (1) şi (2) - Dreptul de proprietate privată, ale art. 56 - Contribuţii financiare, precum şi ale art. 139 alin. (2) - Impozite, taxe şi alte contribuţii.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 489 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici identice celor invocate în prezenta cauză, fiind formulate de aceeaşi autoare a excepţiei, prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale, în acest sens fiind Decizia nr. 425 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 809 din 24 august 2021, prin care Curtea a constatat că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.15. În decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 572 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 27 aprilie 2020, instanţa de contencios constituţional a constatat că măsura instituită prin lege este proporţională cu scopul urmărit, respectiv constituirea de resurse financiare la bugetul local. Practic, dispoziţiile legale criticate permit autorităţilor locale să majoreze cotele de impozitare pe baza unor criterii cum sunt cele economice, sociale, geografice, precum şi în funcţie de necesităţile bugetare locale. Legea fixează, în acelaşi timp, şi o limită maximă la care pot apela autorităţile locale. Astfel, se poate avea în vedere împărţirea pe zone a unui oraş (zonă centrală - periferie, zone prospere din punct de vedere economic - zone defavorizate). Atât timp cât criteriile folosite se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, astfel de prevederi legale nu sunt afectate de vreun viciu de neconstituţionalitate, legiuitorul având o largă marjă de apreciere în materie fiscală.16. Curtea, având în vedere jurisprudenţa sa anterioară, spre exemplu, Decizia nr. 268 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 1 iulie 2014, paragraful 44, a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“ (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49). 17. Principiile constituţionale amintite implică un complex de condiţii de care legiuitorul este ţinut atunci când instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor, întrucât fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993). Din cele de mai sus, rezultă că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puţin patru criterii: echitate, proporţionalitate, rezonabilitate şi nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituţional stabilirea unui impozit. Printr-o atare conduită, legiuitorul respectă întru totul dispoziţiile art. 56 şi 139 din Constituţie, fără a afecta alte drepturi şi libertăţi fundamentale, în schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituţională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010).18. Cu privire la rezonabilitatea şi echitabilitatea impozitului, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant şi ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când stabileşte materia impozabilă (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, precitată). De asemenea, aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice. Astfel, din evaluarea cadrului legal cu privire la impozitul pe clădiri, la impozitul pe teren şi la impozitul pe mijloacele de transport, ca regulă generală, se prevede că orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire [art. 455 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal], orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual [art. 463 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal] sau orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru acesta [art. 468 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal], exceptând cazul în care în lege se prevede diferit.
    19. Or, în concordanţă cu ceea ce instanţa de contencios constituţional a statuat în mod constant, respectiv faptul că egalitatea de tratament presupune în mod necesar identitatea de situaţii juridice, calificarea unei reglementări ca fiind discriminatorie se justifică doar atunci când, pentru situaţii similare, se instituie regimuri juridice diferite pentru persoanele cărora li se aplică (a se vedea Decizia nr. 432 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.176 din 13 decembrie 2004). Curtea a constatat că prevederile criticate se aplică deopotrivă, în mod egal, tuturor celor care cad sub incidenţa lor, de la momentul de referinţă stabilit de legiuitor, respectiv începutul anului calendaristic, şi pe tot parcursul anului calendaristic. Ca atare, o asemenea măsură, instituită prin normele criticate, este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, fiind o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, după caz, măsură care ţine seama de complexul de circumstanţe care pot exista.20. Având în vedere principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, coroborat cu dreptul de proprietate privată, Curtea a observat că, pe de o parte, aspectele referitoare la impozite şi taxe implică un complex de condiţii de care legiuitorul, deşi are o marjă de apreciere, trebuie să ţină seama atunci când instituie anumite contribuţii financiare în sarcina contribuabililor şi, pe de altă parte, că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, limite care, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. De principiu, o sarcină fiscală determină diminuarea patrimoniului celui în sarcina căruia cade obligaţia fiscală, dar această diminuare nu conduce la suprimarea dreptului de proprietate.21. Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, potrivit art. 44 din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar are competenţa de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 alin. (1) din Constituţie cuprinde expres o dispoziţie în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. Justificarea trebuie analizată şi prin prisma unei cerinţe generale, care se referă, în mod esenţial, la principiul proporţionalităţii. Conform acestui principiu, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, măsurile legale criticate au un scop legitim, acela de a asigura alimentarea bugetelor locale şi disciplinarea contribuabililor. Ele sunt adecvate, întrucât corespund scopului urmărit, şi necesare într-o societate democratică, legiuitorul apelând la un set de măsuri rezonabile. De asemenea, ele păstrează justul echilibru între interesele colective şi cele individuale.22. Prin urmare, Curtea a constatat că această orientare legislativă în materie fiscală a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care, astfel cum s-a arătat mai sus, legiuitorul are o largă marjă de apreciere (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 293 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 7 noiembrie 2018).23. Referitor la susţinerea potrivit căreia reglementarea criticată din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal este neconstituţională întrucât acordă posibilitatea ca impozitele să fie stabilite în mod arbitrar de către consiliile locale sau judeţene, peste limitele şi condiţiile legii, prin Decizia nr. 826 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 8 martie 2021, Curtea a observat că, în ceea ce priveşte cota concretă a impozitului pe clădiri, legiuitorul lasă această posibilitate autorităţilor deliberative de la nivel local, respectiv această cotă se stabileşte prin hotărâre a consiliului local, iar la nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Or, consiliul local este parte a autorităţilor administraţiei publice locale, prin care se realizează autonomia locală (a se vedea Decizia nr. 822 din 7 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 7 august 2008). În acest sens, prevederile art. 120 şi 121 din Constituţie consacră principiul autonomiei locale şi stabilesc că autorităţile administraţiei publice prin care acesta se realizează funcţionează ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe în condiţiile legii. Faţă de această împrejurare, Curtea a constatat că soluţia legislativă criticată este o aplicare a prevederilor constituţionale ale art. 120 şi 121, coroborate cu cele ale art. 137 alin. (1), referitoare la formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale autorităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice, precum şi cu cele ale art. 139, potrivit cărora impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii.24. Totodată, din analiza ansamblului legislativ ce reglementează taxele şi impozitele locale, Curtea a observat că prin Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, impozitele şi taxele pe proprietate - impozitul pe clădiri şi impozitul pe terenuri - sunt venituri proprii care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi al municipiului Bucureşti. Prin urmare, Curtea a reţinut că autorităţile administraţiei publice locale, prevăzute la nivel atât constituţional, cât şi legal, cunosc cel mai bine situaţia financiară a unităţilor administrativ-teritoriale, problemele economice şi sociale concrete ce necesită cheltuieli de la bugetele locale şi, implicit, nevoile privind alimentarea prin taxe şi impozite a acestor bugete locale, precum şi situaţia şi capacitatea financiară a contribuabililor, context în care trebuie să aibă în vedere un just echilibru între interesul public local sau general şi interesul individual, respectiv posibilităţile materiale ale contribuabililor comunităţii locale respective.25.
    Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează aplicabilitatea şi în prezenta cauză.
    26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Timmobilia - S.R.L., cu sediul social în Timişoara, în Dosarul nr. 2.110/30/2018 al Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 489 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Timiş - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 14 septembrie 2021.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Ingrid Alina Tudora
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!